People are AWESOME

Afara ninge

Tot asa cum Macabeii au luptat contra opresorilor si au reusit sa reconstruiasca Templul din Ierusalim si sa reaprinda Lumina, astazi ninge. Afara ninge.
Milioane de fulgi albi se indreapta spre pamant. Bunica a vrut sa voteze, doar ca a incurcat sectiile de votare si s-a reintors acasa, biruita fiind de "mai baiete, erau niste namenti...".

Singurul lucru pe care l-as cere noilor antiohieni este sa nu imi ceara nimic si sa ma lase sa lucrez.
Chag Hanukah Sameach!

Răscolind pe net

Despre învăţământul superior a la Bologna pe blogul lui Adrian Hazaparu.
Vreau din asta.
Investiţii la Botoşani.
Subscriu, în mare măsură, la această opinie.
Tur virtual. 

Romania prin prisma ambasadorului SUA

Magnificent

Începutul Anului nou bisericesc şi al celui şcolar

La 1 septembrie Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte începutul Anului Bisericesc. Tot în această zi se face pomenirea Sfântului Dionisie Exigul, un sfânt originar din Tracia, care a stabilit principiile calendarului bisericesc.
Detalii aici şi aici.

La 1 septembrie începe şi anul şcolar, cursurile urmând a debuta pentru 2012-2013 la 10 septembrie.
Structura anului 2012-2013 a fost stabilită prin Ordinul 3794/2012:
 Art. 1
(1) Anul şcolar 2012–2013 are 36 de săptămâni de cursuri, însumând 178 de zile lucrătoare.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se stabilesc următoarele:
a) pentru clasele terminale din învăţământul liceal, anul şcolar are 37 de săptămâni, din care durata cursurilor este de 33 de săptămâni, 4 săptămâni fiind dedicate desfăşurării examenului naţional de bacalaureat. Cursurile claselor terminale se încheie la data de 31 mai 2013;
b) pentru clasa a VIII-a, anul şcolar are 36 de săptămâni, din care durata cursurilor este de 35 de săptămâni, o săptămână fiind dedicată desfăşurării evaluării naţionale. Cursurile claselor a VIII-a se încheie la data de 14 iunie 2013;
c) pentru clasele din învăţământul liceal  (continuarea aici)

Un an bun!

Vizitând România

E minunat cât de minunată e ţara asta şi ce oameni locuiesc în ea.

De cele mai multe ori ne temem de ceea ce nu înţelegem şi respingem ceea ce am putea înţelege. Locuitorii de origine ungurească din Harghita şi Covasna sunt la fel de primitori ca toţi românii, au aceleaşi mentalităţi generale şi jinduiesc la trecutul glorios de dinainte de Ceauşescu.

Un traseu care în linii mari a fost următorul: Botoşani - Fălticeni - Târgu Neamţ - Poiana Largului - Borsec - Miercurea Ciuc - Tuşnad. După vreo trei nopţi petrecute într-o pensiune agreabilă, la Băile Tuşnad, am plecat spre Sighişoara - Sovata (un popas de două nopţi) - Bicaz - Târgu Neamţ - Fălticeni - Botoşani. În total, dus-întors, 960 kilometri.  

Băile Tuşnad par intrate într-un con de umbră din punct de vedere turistic, e nevoie de investiţii, finanţare există prin programul REGIO. În jurul staţiunii sunt amenajate şi semnalizate trasee turistice, unul dintre ele fiind cel spre turnul Apor - perspectiva de ansamblu asupra oraşului fiind superbă din acel punct. În centrul staţiunii, lângă Olt şi linia de tren, se află Lacul Ciucaş, cu emanaţii post-vulcanice de dioxid de carbon, pe malul căruia s-a amenajat o piscină acoperită. Paznicul bazei a spus că mai e de lucru, dar că forajul de apă termală de 60 de grade e finalizat. Un punct în plus. 

La sud de Tuşnad e lacul Sfânta Ana. Din Bixad, prima localitate din judeţul Covasna spre Sfîntu Gheorghe, se virează la stânga, pe un drum secundar. Peisaje superbe, un drum strategic militar până la un punct. Zona singurului lac de crater din România este proprietate privată şi taxa de parcare este de cel puţin 10 lei/zi. Superb lac, o atenţie deosebită pentru curăţenie. Din zona cabanei se poate vizita, cu ghid, la fiecare oră, Tinovul Mohoş, o turbărie în care se află plante carnivore. Pe drumul de întoarcere spre Bixad, am virat la stânga spre Băile Balvanyos. Pe partea stângă se află izvoare cu emanaţii post-vulcanice şi o peşteră unică în lume, pe Muntele Puturosul. Mirosul gazelor emanate şi concentraţia de sulf din grotă se simt de la câteva sute de metri, o experienţă unică.

Spre Sighişoara am oprit în Miercurea Ciuc, am ţinut să vizităm Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei. Un locaş deosebit de frumos, situat lângă Primăria Miercurea Ciuc, pe strada Nicolae Bălcescu. În aceeaşi zonă se află şi Castelul Miko, fortificaţie aflată în plină restaurare. În Miercurea Ciuc parcarea se plăteşte, parcomatele acceptând bancnote de 1 leu sau monede de 10 şi 50 de bani. Un oraş mic, bine întreţinut, curat, străzile foarte bune, multe sensuri unice. 

Sighişoara a fost o încântare "medievală". Oraşul vechi, plasat pe un deal, e un exemplu al seriozităţii germane, cu turnuri şi case pe care personal le-am numit "zgârie nori" medievali. Turişti numeroşi, suveniruri de bun gust, diferite de mulţimea de delfini albaştri "meid în China" de prin alte zone. Perspectiva din Turnul cu Ceas face cât un milion de cuvinte şi broşuri turistice!!!

De la Sighişoara am plecat spre Sovata, pe şoseaua (E60) de Târgu Mureş. La Băluşeri se virează la dreapta (13A). Sovata e populară printre turişti, era plină staţiunea, mai ales că era Sfânta Maria. La fel de curat, peisaj minunat de frumos. Staţiunea (Băile Sovata) cu hoteluri, pensiuni şi restaurante e la vreo 2 kilometri de oraşul din vale. Două dintre hoteluri, Danubius (pe vremuri Sovata) şi Aluniş, au piscine interioare. În primăvară fusesem la Danubius, dar având în vedere numărul de turişti interni, a trebuit să mă mulţumesc cu piscina de la Aluniş. Aş fi dat 50 de lei, faţă de 40, la Danubius pentru ceva mai multă curăţenie şi mai multe facilităţi de relaxare. În Sovata, pe strada principală din Băi, parcarea se taxează.

Spre Botoşani am trecut pe la Lacul Roşu şi Cheile Bicazului. SPECTACOL NATURAL! Pereţi verticali de stâncă, brazi crescuţi pe o mână de pământ. După Bicaz am trecut barajul de la Izvorul Muntelui şi am mers pe malul lacului până la Poiana Largului. Pe stânga, de partea cealaltă a lacului, se vede Ceahlăul.
În Suceava, din cauza orei de vârf şi a lucrărilor la podul peste Suceava şi la pasarela CFR, am parcurs drumul dintre intrarea dinspre Fălticeni şi ieşirea spre Botoşani în jumătate de oră.

Ca părere generală - drumurile din Harghita şi Covasna sunt foarte bune, oraşele curate, neprăfuite. Deşi există prejudecata legată de unguri, te poţi înţelege cu ei. Dacă le vorbeşti în română, majoritatea se străduiesc să îţi răspundă în română. Un minim "bună ziua" - "jo nopot kivanok" şi "mulţumesc" -  "kozsonom".  E cam ciudat să vorbeşti în România română între oameni care vorbesc altă limbă, să vezi toate inscripţiile în două limbi şi să fii salutat în ungureşte. Personal, cred că Ungaria începuse investiţii şi achiziţii de terenuri masive în Harcov, dar pe fondul crizei relaţiile cu diaspora au evoluat în direcţia unei perioade "post-pod-de-flori", la fel cum a făcut România cu Basarabia.
În general, am apreciat peisajele, mâncarea proaspătă şi bună (respect pentru clienţi de la meniul zilei până la până la paprika şi gulaş), drumurile (politicienii români şi unguri din Transilvania au făcut lobby eficient în direcţia asta), oraşele şi satele, unele cu pronunţată influenţă, la nivel de construcţii, germană. Bisericile ortodoxe sunt rare şi, cel puţin în două cazuri, curăţenia şi întreţinerea sunt asigurate de către monahii.
De final, un ungur la vreo 60 de ani mi-a spus că îl cheamă Ionel, "imposibil, domnule" de vreo trei ori, "de fapt Janos" - "Koszonom."

România, o ţară ca oricare alta

Două articole de analiza privind situaţia economică actuală din România.

Adrian Vasilescu

Cristian Hostiuc

O idee fundamentală ar fi că oamenilor politici ar trebui să le vină mintea la cap şi să reuşim să ne refacem imaginea pe plan extern. O idee într-un plan secund, dar mai profund, e refacerea imaginii faţă de noi înşine.

Mi-a început vacanţa

Anul şcolar încă nu s-a încheiat, la 31 august e finalul, legal vorbind, dar s-au terminat cursurile.

A fost un an bun, deşi, ca de obicei, multe şi felurite hârtii de completat, unele pur şi simplu ridicole. Totuşi, unele dintre vrafurile de documente or folosi la ceva mai târziu. Elevii, vreo 309 după un calcul rapid, au făcut progrese şi sper să le fie de folos ceea ce au învăţat. Tot mai mulţi devin mai pragmatici şi se întreabă "La ce îmi va folosi?" Nu pot răspunde "Lasă, că vei vedea tu mai încolo."
E cald, e soare. Sper să mă aplec mai frecvent asupra unei cărţi de citit pentru... uzul propriu.

Căderea Bastiliei

Astăzi, 14 iulie, Ziua Naţională a Franţei, ascultând la Trinitas muzică rusească religioasă, am realizat că este vreme pentru toate în viaţa aceasta.

La 1 iulie

E zi de weekend, e prima zi a lunii iulie din 2012.
Soare, cald.

Ziua Drapelului Naţional

Drapelul national al României este un tricolor albastru, galben, rosu, având culorile dispuse în benzi verticale, de dimensiuni egal, cu banda albastra langa hampa. Arborarea si utilizarea drapelului national este reglementata prin legea 75/16.07.1994. Aceasta lege mai prevede si situatiile în care se intoneaza imnul national (Desteapta-te române) si folosirea sigiliilor cu stema României. Aici se gasesc indicatii precise de folosire a steagului national. De exemplu drapelul altui stat poate fi arborat pe teritoriul national doar în situatii speciale si doar la dreapta, privite din fata, celui al României.
    
 Drapelul national, în forma sa actuala, a fost conturat în prima jumatate a secolului al XIX-lea, în perioada miscarilor pasoptiste. Latimea sa este egala cu 2/3 din lungime. 
    
  Scurt istoric al simbolurilor nationale folosite pe teritoriul actual al României

          Geto-dacii au avut ca simbol "draco": un cap de lup cu botul deschis, continuat cu un corp de sarpe, realizat din metal (bronz) si care se termina cu o serie de fâsii din pânza. Acest "draco" era înfipt în vârful unei hampe; purtat în galopul calului în timpul luptelor, "draco" scotea un suierat datorita aerului care intra prin gura deschisa a animalului si iesea printr-un "fluier" din lemn prins la coada. "Draco" nu a fost o "inventie" geto-dacica, el fiind preluat de la popoarele de calareti de origine iraniana, cunoscute sub numele generic de sciti. Prima atestare a utilizarii unui "draco" de catre geto-daci dateaza din sec. IV a.Ch., o schitare a unui astfel de steag fiind scrijelata în pasta cruda a unui vas local, lucrat cu mâna, descoperit în asezarea getica de la Budureasa, jud.Prahova. În scenele sculptate ale Columnei lui Traian, razboinicii daci apar purtând deseori astfel de simboluri, ele regasindu-se redate si pe monumente funerare ale unor ostasi romani de origine dacica stationati în Britania. Singurul exemplar pastrat - numai partea metalica - a fost descoperit în Germania, fara sa se poata spune daca piesa respectiva reprezinta un "trofeu" câstigat de o unitate militara romana în timpul luptelor purtate în Dacia si dislocata apoi pe limes-ul de pe Rin, o piesa capturata de la alte neamuri scitice care o aveau ca simbol sau un "steag" al unei unitati militare auxiliare romane recrutata dintre geto-daci si care, conform practicii curente romane, îsi pastrau armamentul specific.
    
      Roma, ca stat, nu a avut un steag anume. Fiecare legiune romana îsi avea "steagul" specific, "sigmum", care era o reprezentare plastica turnata în bronz, înfipta în vârful unei hampe, pe aceasta din urma fiind fixate si diversele "decoratii" (phalerae) pe care respectiva legiune le capatase.
    
      Dupa formarea poporului român, în secolele IX-X, odata cu constituirea celor dintâi formatiuni de tip statal atât la sud, cât si la nord de Dunare, apar si primele însemne heraldice românesti si, odata cu acestea, lacunare si disparate informatii privind "steagul cel mare" care, în limbajul vremii, desemna simbolul vexilologic al statului. În afara "steagului cel mare", existau diferite steaguri ale cetelor boieresti, fiecare în culori si cu reprezentari heraldice specifice, iar, mai târziu, existau diferite drapele si stindarde ale unitatilor militare. Uneori, domnitorii aveau propriul steag care îmbina elemente ale stemei personale cu stema tarii.
    
      "Steagurile cele mari" aveau reprezentate pe pânza elemente heraldice ale stemei, brodate sau pictate. Culoarea de baza a steagului Moldovei este, în general, rosu, iar cea a Tarii Românesti, alb sau o culoare deschisa (alb-galbui), dar exista si exceptii. O astfel de exceptie o reprezinta chiar prima stire scrisa în care este descris un astfel de steag de pe vremea domnitorului Vlad Vintila de la Slatina (1532-1535) – ni se spune ca pânza era din matase rosie pe care era brodata reprezentarea heraldica a stemei: pasare cu capul conturnat, având o cruce în cioc si stând pe un pisc de munte.
    
      Si steagul Moldovei, în perioada domniei lui Stefan cel Mare, era tot rosu, având capul de bour cu stea între coarne si flancat de soare si luna. Din aceeasi perioada avem si imaginea steagului domnesc al lui Stefan în gravura redând batalia de la Baia din 1467: flamura lunga si îngusta, având redate benzi verticale paralele cu hampa (fasciile stemei de familie) si capul de bour pe restul jumatatii pânzei.
    
      Dupa o relatare contemporana, delegatia marilor boieri moldoveni prezenti la încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei (1574) avea un steag de culoare albastra pe care era redat bourul cu stea între coarne.
    
      În jur de 1600, steagul Tarii Românesti sub domnia lui Mihai Viteazul era alb având pictat un corb ce tine în cioc o cruce dubla, stând deasupra unei ramuri de ienupar verde, în timp ce steagul Moldovei sub Ieremia Movila era rosu, cu bourul având stea între coarne si flancat de doua semilune, pictate galben; marginea steagului era bordisita cu galben si avea înscris numele si titulatura voievodului, precum si data când a fost facut.
    
      Din steagurile datate în secolul al XVII-lea nu s-a mai pastrat nici unul "al tarii". În schimb, exista un interesant steag domnesc din vremea lui Mihnea al III-lea (1658-1659): pe fondul rosu închis, pictat cu aur, vulturul bicefal bizantin purtând coroana princiara, având ca suporti doi lei rampanti, totul încoronat cu o coroana arhiducala sustinuta de doi îngeri; la partea superioara a pânzei era scris numele si titulatura. "IO MIHAIL RADU CU MILA LUI DUMNEZEU DOMN AL UNGROVLAHIEI SI AL PARTILOR MEGIESITE ARHIDUCE". Un alt steag domnesc este cel al lui Constantin Brâncoveanu, iar acesta este posibil sa fi slujit si ca steag al tarii. Pe o fata a pânzei era brodata stema Tarii Românesti flancata de sfintii împarati Constantin si Elena cu inscriptia: "KONSTANTINUS BRANCOVAN, VALACHIAE TRANSALPINAE PRINCEPS, ANNO DOMINI 1698", iar, pe cealalta fata, scena Botezului Domnului.
    
      În perioada domniilor fanariote apar pentru prima data îmbinate pe un steag simbolurile heraldice ale celor doua principate românesti; asa cum este cazul cu steagul din vremea lui Constantin Ipsilanti care, pentru scruta vreme (decembrie 1806-august 1807), a domnit în ambele tari; matasea steagului era de culoare alba.
    
      Si steagul folosit de Tudor Vladimirescu în timpul miscarii revolutionare din 1821 a fost facut pe modelul steagurilor ostasesti ale Evului Mediu. Pânza, din matase alba, avea pictata, central, Sfânta Treime, flancata de doi sfinti militari (Sf. Mucenic Gheorghe si Sf. Theodor Tiron). Sub Sf. Treime, într-o cununa ovala din frunze de laur, era acvila cruciata a Tarii Românesti si, la stânga si la dreapta stemei, erau scrise, cu litere chirilice versurile:
    
      "Tot norodul românesc
      Pe tine te proslavesc
      Troita de o fiinta
      Trimite-mi ajutorinta.
    
      Cu puterea ta cea mare
      Si în bratul tau cel tare
      Nadejde de dreptate
      Acum sa am si eu parte".
    
      Sub stema era înscrisa data când a fost citita Proclamatia de la Islaz, socotita ca moment "oficial" al declansarii miscarii initiate de slujerul Tudor Vladimirescu. Pe lânga flamura propriu-zisa sunt de amintit si ciucurii care erau atârnati de hampa, sub ogiva. Este vorba despre trei grupe de ciucuri, fiecare din acestea formate din fire împletite mai lungi, acoperite pâna la jumatate de fire mai scurte. Toti acesti ciucuri erau bicolori: rosu/albastru, galben/albastru si galben/rosu, ansamblul lor creând impresia tricolorului.
    
      Prima reunire a celor trei culori, ca benzi separate de culoare, ca simbol vexilologic nu al principatului Tarii Românesti, ci al unitatilor militiei pamântene si al navelor comerciale, dateaza din 1834, pe timpul domniei lui Al. D. Ghica. Benzile erau dispuse pe orizontala, cu fâsia rosie la partea superioara si cea albastra la partea inferioara. Pe galben, era pictata acvila cruciata, încoronata, tinând în ghiare un buzdugan si o spada, înconjurata de o cununa ovala din frunze de stejar si laur; în colturi, erau pictate acvile. Pornindu-se de la Hatiseriful din  1834, prin care sultanul aproba cele trei culori ca simbol vexilologic, adeptii "Partidei Nationale" vor vedea în acest tricolor simbolul national al tuturor românilor. Fara îndoiala ca aceasta optiune a fost puternic influentata de miscarea nationala pe care noile forte politice ale burgheziei o promovau în întreaga Europa, modelul vexilologic fiind cel francez: albastru, alb, rosu. Dupa acest model, Belgia adopta, la proclamarea independentei sale, steagul negru, galben, rosu; revolutionarii italieni - si apoi statul italian - verde, alb, rosu etc.
    
      În aceeasi perioada, a domniilor "Regulamentare", în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza împarte si el drapele si stindarde noilor unitati ale militiei pamântene. Cele ale unitatilor militare moldovene sunt bicolore: pe pânza albastra sunt plasate la colturi patrate rosii. Pe aversul pânzei, în centru, era bourul moldovenesc cu stea între coarne si coroana princiara, în timp ce pe revers era pictat Sf.Gheorghe calare, ucigând balaurul; pe patratele rosii era monograma domnitorului, "M".
    
      De notat ca nici în aceasta perioada nu s-a ajuns înca la instituirea unui steag al "statului", principalul steag al tarii fiind cel al domnitorului. Steagul domnesc al lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) era confectionat din matase rosie având marginile brodate cu flori de aur; central, un scut, timbrat cu coroana princiara, în care este acvila cruciata, scutul fiind sustinut de doi lei rampanti; în spatele scutului sunt încrucisate o spada si un buzdugan, iar totul este plasat deasupra unei panoplii formate din steaguri, arme, tevi de tun, tobe si ghiulele. Pe reversul steagului este pictat Sf.Gheorghe calare, omorând balaurul.
    
      În contextul revolutionar al anului 1848, cu arborarea noilor drapele tricolore ca simboluri a unor state nationale, si revolutionarii români, aflati la Paris la izbucnirea revolutiei, vor arbora drapelul albastru, galben, rosu, cu albastru la hampa. Asa va fi si consfintit, ca drapel national, prin Decretul nr. 252 al guvernului provizoriu de la Bucuresti, desi, initial, aparusera drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontala, asa cum fusesera ele arborate de revolutionarii români din Ardeal la Adunarea Nationala de la Blaj din 26 aprilie. Nu stim motivul pentru care ardelenii au ales dispunerea culorilor pe orizontala; este posibil sa fi fost un mimetism dupa tricolorul verde, alb, rosu al revolutionarilor maghiari. Ar mai fi de notat ca, initial, tricolorul românilor ardeleni a fost albastru, alb, rosu, cu benzile pe orizontala, pe alb fiind scris cu auriu "VIRTUS ROMANA REDIVIVA" (Virtutea romana reînviata). În decursul revolutiei, însa, treptat, toate drapelele românilor vor înlocui albul cu galben.
    
      Ca drapel national, tricolorul se impune în 1859, odata cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. Primul steag din 1859, aflat în uz pâna în 1862, a avut fâsia albastra plasata sus, apoi, în a doua perioada a domniei lui Cuza, fâsia rosie a fost dispusa la partea superioara. Odata cu venirea domnitorului Carol I, din 1867, atât steagul tarii, cât si drapelele si stindardele unitatilor militare vor avea benzile dispuse pe verticala, cu albastru lânga hampa. România se alinia astfel regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore care au, toate, banda de culoarea cea mai închisa, culoarea "rece", lânga hampa.
    
      Trebuie facuta precizarea ca între steagul national si drapelele unitatilor militare au existat întotdeauna si peste tot în lume diferente. La noi, drapelele militare au avut redata stema tarii pe centru si în colturi sigla suveranului, pe când steagurile nationale, începând din 1872 când aceste aspecte sunt legiferate, nu. În 1948, regimul comunist, pentru a încerca sa îndeparteze cât mai mult din tot ce a însemnat traditia nationala, a înlocuit nu numai stema tarii, rezultata din îmbinarea elementelor heraldice traditionale, cu una noua, de sorginte sovietica, dar a si plantat aceasta noua stema pe tricolorul national. În decembrie 1989, oamenii au rupt simbolul comunismului de pe steag si s-a revenit la ceea ce fusese steagul României din 1872 pâna în 1947.

Incapacitate

Îmi este imposibil să înţeleg complet pe Dumnezeu. Pot eu oare înţelege acea parte pe care o lasă spre a fi descoperită?

De mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul - dacă demonstraţia ar fi incantabilă şi covârşitoare - n-aş sta nicio clipă la îndoială: aş alege să rămân cu Hristos, nu cu adevărul. (Dostoievski)

Ispite faţetate

Un parcurs prin istoria şi mitologia (pre)creştină şi prin natura umană care nu îşi propune să elucideze mistere sau să dea sfaturi.

Flaubert se dezvăluie ca un profund cunoscător al artei folosirii cuvintelor, un arhitect al fundamentului unei cascade năvalnice de rostiri. Ispitirea Sfântului Anton îmi pare o pregustare (ce cuvânt!) a ceea ce avea să se numească "the stream of consciousness". Sf. Anton (prenume ce începe cu A), un ermit fugit de lume în Tebaida, pe malul Nilului, se cufundă în imagini şi senzaţii dintre cele mai greu de suportat pentru un creştin neobişnuit cu exerciţiul ascezei şi rugăciunii. El este cel care "are barba lungă şi părul lung, e îmbrăcat într-o tunică de piele de capră" asemeni tuturor pustinicilor. Bătrânul trece în revistă, la începutul basmului-poem flaubertian, episoade ale vieţii sale. Treptat, din idee în idee, din imagine în imagine, din senzaţie în senzaţie, ajunge la situaţii, nu neapărat religioase în sens dogmatic, greu de suportat, la stări în care timpul şi spaţiul nu mai există, ca într-o frescă bizantină, în care relativul însuşi devine regulă şi decor. 

Anton depăşeşte fiecare ispitire şi devine tot mai puternic. La final, după o întâlnire cu satana în persoană, el vede cum "străluceşte faţa lui Isus Hristos. Anton îşi face semnul crucii şi începe să se roage."

După jumătatea încercărilor la care este supus el este însoţit de către Hilarion, un discipol pe care îl credea pierdut. 

"Felul lui de a vorbi despre zei îţi stârneşte pofta de a-i cunoaşte. ... Pentru ca materia să aibă atâta putere, ea trebuie să conţină un spirit. Sufletul zeilor este legat de întruchipările ei. Cei care au frumuseţea aparenţelor te pot amăgi. Dar ceilalţi, care sunt abjecţi sau înspăimântători, cum poţi crede în ei?"

"Hilarion: Iar înfăţişările lor sunt multiple, transformările lor - rapide. Iată unul care din peşte devine broască ţestoasă; îi creşte un rât de mistreţ şi e scund cât un pitic.

Anton: Dar de ce anume?

Hilarion: Pentru a restabili echilibrul, pentru a combate răul. Căci viaţa se epuizează, formele se tocesc; şi ele trebuie să se dezvolte prin metamorfoze."

Divinul şi satanicul se amestecă halucinant de rapid pentru a exista în altă formă sau pentru a se difuza într-o formă neclară. Oamenii îşi pierd din atributele lor şi se scaldă în lumea mitului şi a existenţelor posibile.
Cartea aceasta se poate citi cu un dicţionar de mitologie în faţă, trimiterile pornind de la aspecte biblice şi terminând cu cele din mitologia greco-romană sau orientală. Spre final apare inorogul, fiinţa îndelung căutată de cavaleri sau membrii unor bresle ale Evului Mediu. Încercările lui Anton îmi aduc aminte, într-o notă de universalitate, de O noapte de decemvrie.

Întâlnirea cu Hristos de la final nu garantează pacea, Sf. Anton reîncepând a se ruga.

(Flaubert, Gustave, Ispitirea Sfântului Anton, trad. Mihai Murgu, RAO, Bucureşti, 2009)

Volute

Suma tuturor lucrurilor care mi se întâmplă dă cu plus. Nu e o chestiune de succes-insucces absolut, e perspectivă.

Sunet de toacă

Toaca, de lemn sau metal, fixă ori mobilă, reprezintă chemarea la rugăciune a ortodocşilor la diferitele servicii ale cultului divin public. Din câte ştiu, toaca are cel puţin trei semnificaţii, fiecare cu simbolistica şi cu istoria ei. Una dintre ele este legată de practici precreştine sau chiar păgâne, în timpul unor ceremonii religioase antice folosindu-se diferite instrumente de percuţie, toate cu scopul de a pregăti un ritual sau a invoca una dintre divinităţi (ex. misterele eleusine). O altă semnificaţie este cea legată de Crucea Mântuitorului, toaca reprezentând din această perspectivă lemnul pe care a fost crucificat, ciocanele de lemn folosite simbolizându-le pe cele folosite în Vinerea Patimilor. Din acest punct de vedere toaca este o formă de rugăciune creştină şi alături de clopote ajută la pregătirea creştinilor pentru slujbe. O altă simbolistică atribuită toacei este cel de instrument de percuţie folosit pentru a anunţa diferite evenimente laice, de exemplu se mai bate încă, în unele sate, pentru a chema oamenii la o adunare obştească.

Meşteşugul toacei este unul aparte. Toaca fiind sfinţită solicită o stare deosebită a celui care se pregăteşte să o utilizeze, ritmurile mergând de la unele lente şi până la un "rafală" de percuţie. Este nevoie de exerciţiu, flexibilitatea încheieturilor mâinilor fiind ncesesară pentru a nu obosi.

Hristos a Înviat!

Cât de minunată este voia Tatălui care acceptă să îşi jertfească propriul Fiu.

Cât de minunat şi frumos ne spune îngerul să nu căutăm pe cel viu printre cei morţi.

Cât de minunat este că fiecare are şansa proprie la mântuire.

Zilele de Paşte sunt clipe de reflecţie şi bucurie. Nici mâncarea şi nici băutura nu fac din aceste trei zile de ales praznic prilej de saţiu. Saţietatea adevărată vine din minutul de reflecţie la un gest unic în istoria mântuirii: sacrificiul de sine pentru ceilalţi şi puterea de a birui moartea şi păcatul.

Îmi vin în minte acum rânduri despre Sfinţii Temniţelor comuniste, oameni care s-au jerfit pentru convingerile lor. De Paşte sărbătoreau în condiţii materiale greu de înţeles, dar se bucurau şi radiau bucuria asta şi o împărtăşeau cu ceilalţi. Asemenea primilor creştini şi ucenicilor la Cina cea de Taină ei intrau în comuniune cu aproapele, dincolo de trup.

În nădejdea învierii, Paşte Ferici!

Hristos a Înviat!

Pregătiri

Un bărbat stătea în una din stranele din biserică, în contextul respectiv puţini vorbeau, majortatea erau prinşi în analize intime. Un copil se apropie de el pentru a-l chema în partea dreaptă a bisericii, pentru a aştepta la un alt duhovnic. De două ori a revenit copilul, a treia oară bărbatul lăsându-se convins. Băiatul, de vreo 12 ani, a folosit limbajul mimico-gestual. În faţa preotului au îngenunchiat amândoi.
Tot ieri au început Pesach (seara zilei de 6 aprilie 2012) şi Paştele romano-catolic.

Blank

Televizorul ar putea ocupa din timpul liber. Asemeni oamenilor strânşi în jurul focului sau la gura sobei, ascultăm poveşti care, de cele mai multe ori, nu sunt ale noastre. Orice rostire duce la articularea unor gânduri, la viziuni proprii despre soarta altora. Focul încătuşat în tubul catodic se zbate spasmodic în momentul în care este pus la treabă şi făcut să închipuie şi să teleîmpieliţeze viziuni dintre cele mai ciudate.

O perioadă nu am "beneficiat" se televizor înainte de culcare. De ceva vreme am reluat, oarecum regulat, obiceiul de a mă uita la cutia de plastic şi sticlă. Zapping-ul necugetat îmi poate naşte monştri. Pe lângă perspectiva zilei, mai am şi o stare de angoasă indusă cu o seară înainte.  

E bun şi televizorul, e bun şi telefonul, e bun şi calculatorul, dar cu măsură.

Părerea celorlalţi

O vorbă spune: "Am şi eu o părere, dar nu contează."

Părerile mele contează întotdeauna, sunt cele mai aproape de mine şi mă însoţesc zilnic. Până recent auzeam şi ascultam "să nu ştie cutare că..., să nu audă lumea că..." Şi, dacă aude, ce?! Codurile secrete de la safe-ul Băncii Angliei nu se află la mine.

Important este să ai păreri care să pună în evidenţă raporturi sănătoase cu ceilalţi, să poţi interacţiona cu cei din jurul tău de o manieră eficientă şi elegantă. E interesant de văzut cum se comportă cei care au o stimă scăzută de sine, în multe cazuri sunt adevărate catastrofe.

Românii sunt "părierişti" de carieră, opiniile si verdictele lor acoperind domenii ca politica, femei, spaţiul cosmic, săparea unui puţ nou în curte. Cele mai interesante păreri româneşti sunt cele din categoria "să moară capra vecinului." O soluţie în privinţa asta, e o părere personală, ar fi o analiză intimă profundă, o clipă zilnică de meditaţie înainte de culcare.

Voi ce părere aveţi despre asta?

Lux oriental

Luxul de a fi se măsoară în priviri mirate aruncate în timp. Din această perspectivă contemplativă se vede turnul Babilonului în zare şi ziare. 

Cand esti un rege trist
Cu mii de comori
Si-n sala cu oglinzi
Sufletu-i diform
Coroana ta de ganduri
Atarna greu
Si adevarul umbla
Deghizat mereu

Copilul care alearga catre mare
Macar o data-n viata sa mai fii

Regatul de intrebari
Ce l-ai mostenit
Razboiul fericirii
L-a pustiit
Supusii n-au raspunsuri
Oglinzile se sparg
Esti doar un rege trist
Ramas fara regat…

Copilul care alearga catre mare
Macar o data-n viata sa mai fii
Nebunului lasa-i coroana
Regele-i liber acum.

Cand erai copil
Nu te intrebai
Ce e fericirea
Nu o cautai

Copilul care alearga catre mare
Macar o data-n viata sa mai fii
Nebunului lasa-i coroana
Regele-i liber acum.

Cand esti un rege trist…

Copilul care alearga catre mare
Macar o data-n viata sa mai fii…
…
Regele-i liber acum.

Babe

Pe 8 martie a fost baba mea, ca în fiecare an. A fost soare, a fost o vreme excelentă, a fost antren şi voie bună. În plus, a fost Purim şi lună plină.

Atelaj

Calul din faţa plugului merge pe brazdele revene ale ogorului.

Ajutor

Chiar dacă nu am bani când trece un cerşetor pe lângă mine, mă rog pentru el. Data viitoare când îmi va cere poate voi avea să îi dau bani sau poate nu.
Nu judec şi nici nu mă aştept la vreo recompensă. Cel care crede că va primi ceva în schimbul bunătăţii sale nu este în esenţă bun.
Ţine de o etică a dorinţei de a cunoaşte divinitatea şi a putea încerca să atingi sfinţenia.

De la sud la est

Ortodoxia poate fi asemănată cu un uriaş mozaic pe care îşi construieşte fiecare dintre credincioşi, practicanţi sau nu,  în mod personalizat, posibilitatea de a atinge mântuirea. Nimeni nu îţi dă de-a gata, nu îţi poate vinde iertare şi nu îţi garantează izbăvirea. 

Un frate de mănăstire îmi spunea acum câteva zile că ortodoxia rusă, apărută în anii 900, este mai bună decât cea românească, de inspiraţie greacă, până la un punct. Personal, prefer influenţa Bizanţului celei din stepă. Într-un pelerinaj în Ucraina am văzut mănăstiri păzite de armată şi o tendinţă spre urieşenie, spre o supradimensionare a orice din incintă.
Grecii, pe de altă parte, după neuitata pierdere a Constantinopolului, au trecut la o esenţializare a trăirii religioase. Pictura murală bizantină, de exemplu, nu se pierde în detalii şi nu are pretenţii artistice occidentale.
Îmi aduc aminte de senzaţia de a mă afla lângă Empire State Building atunci când am fost la Mănăstirea Sf. Andrei din Kareas, Athos (asta după ce timp de vreo trei sau patru zile avusesem bucuria de a vedea mănăstiri "discrete", paraclise tăinuite în vreun cotlon al incintei). Acolo era o construcţie impozantă, o biserică enormă, o incintă de mari dimensiuni înconjurată de un spaţiu larg, o semiruină o chiliilor pe care vieţuitorii actuali nu o mai puteau repara. Mănăstirea a fost construită de ruşi şi, după anii 1950, din fosta URSS ajungând tot mai puţini monahi în Athos, a fost preluată de greci, oarecum stânjeniţi de enormitatea construcţiilor.
Revenind la fratele de mănăstire, lui îi plăcea cuminţenia ruşilor în biserică. A pomenit cu scânteieri în ochi modul în care toţi asistă nemişcaţi la slujbă, nimeni nu iese, nimeni nu mai intră în biserică. La greci nu am putut să nu admir, balcanic, modul în care stăteau adunaţi în curtea mică a mănăstirii şi discutau, nu am idee ce, după slujbe.
Ca o paranteză, ortodoxia slavă a fost puternic influenţată de către Petru Movilă. 
Prefer pe urmaşii pescarilor care au răspândit creştinismul urmaşilor celor care l-au primit cu întârziere. 

Tovarăşul în timp

J'achève souvent le tour des murs de Rome à pied; en parcourant ce chemin de ronde, je lis l'histoire de la reine de l'univers païen et chrétien écrite dans les constructions, les architectures et les âges divers de ces murs.  (Mémoires d'outre tombe, Chateaubriand) 

Absolut genial că un număr din TIME, 16 martie 1966, a fost dedicat tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Absolută coincidenţă că viitorii preşedinţi (?!) ai României trec mai întâi pe la 1600 Pennsylvania Avenue şi beneficiază de sprijin, inclusiv mediatic, de acolo. Geoană a fost şi el prin preajmă, de la PSD un nou eligibil ar fi Ponta.

Se schimbă kalimera.

Goliat lansat de ROSA

Agenţia Spaţială Română a anunţat lansarea primului satelit artificial românesc. E de bine.

Perspective bancare de nivel înalt

"Nu sunt de partea acelora care nu vor la greu să-şi arate măsura. O dau într-o direcţie total necunoscută, nici nu ştii ce vor în discursul lor, atacă Zona Euro, atacă şi UE. Nu vreau să cred că ţara asta are aşa o neşansă istorică atunci când intră de fiecare dată într-un club."
 

"Este nevoie de un model aşezat pe mai multe generaţii, care presupune şi sustenabilitate. Să dai câmp şi timp suficient creşterii economice să producă resursele necesare şi din acest surplus de resurse să încerci să-ţi rambursezi datoria."

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR

Isărescu se menţine ca un pol de stabilitate în economia românească. Observ, cu încântare, că intervine în piaţa monetară şi cea a declaraţiilor când trebuie şi cum trebuie. Finalul guvernării Boc reprezintă un semnal.

Fotografii de văzut

Galerii fotografice cu biserici
Acum o sută de ani, la Polul Sud
Privind spre cer
Galeria Cambridge
Galeria Botoşani
Tutorial de fotografie

Întrebarea de supravieţuire

Am întrebat ieri trei elevi "Ce faci dacă eşti într-o pădure şi e ger, ca acum?"

Primul a spus că pleacă din pădure. Nu adăugasem că eşti departe în pădure. 

Al doilea, în aceeaşi sală de clasă, a spus că aplică metode de supravieţuire în condiţii extreme, îşi face un adăpost cu ce găseşte la îndemână, apoi aprinde focul, caută de mâncare.

Al treilea, în altă locaţie, completează spunând că după ce îşi face adăpost, caută o cale de ieşire, "până la urmă ăsta e scopul."

De unde a pornit treaba cu "viermii"? De aici.Unde a ajuns fostul senator PDL Urban? Aici şi aici.

Link pentru weekend

Un film despre ţara noastră.
Un hermit fara a sti in cautarea a ce era.
Puţin Edinburgh şi bbc.

Mélange

Minunata şi infama lume se rostogoleşte la picioarele mele şi ştiind un pic să joc fotbal mental mai iau din pasa Râului Etern.
Privesc la public şi nu mă aştept la urale din partea mulţimii. E modul cel mai cuminte de a te supune unei Voinţe care trimite pase şi atacanţi-apărători din latura terenului de apă pentru a merge spre Poartă.
Fac rare pariuri în jocul meu şi prefer un clasament ulterior, nu-mi stă în fire. 

Roşiile din faţa casei

O familie locuia într-o casă dintr-un sat. Starea lor materială este precară, mulţi copii, venituri mici sau chiar deloc. În faţa casei aveau o bucată de pământ, la vreo sută de metri pătraţi, care arăta odihnit încă din anul anterior. Bucata aia, sapată, udată cu apă din fântâna din gospodărie şi îngrijită de cei mici ai familiei, putea rodi roşii şi zarzavaturi. A fost un an secetos şi de aceea nu s-a făcut nimic. Aşa o fi fost. 

Să vedem ce o să fie anul ăsta cu ei.

AD 2012

Am avut un an cu mult peste aşteptările mele. Mi-am propus o creştere pe 2011, asta pentru a vorbi în termeni de targetare tip multinaţională, şi am depăşit pragul maxim de care mă credeam capabil. La chestia cu "Fii atent ce îţi doreşti că s-ar putea să de adeverească" aş adăuga "mai bine decât crezi".

Mi-a plăcut să văd oameni şi Oameni, să vorbesc şi să ascult, să învăţ şi să învăţ pe alţii, să traduc, să urc pe dealuri şi munţi, să dăruiesc şi să mă bucur de munca mea. 

Îmi va plăcea să văd oameni şi Oameni, îmi va plăcea să vorbesc şi să ascult, îmi va plăcea să învăţ şi să îi învăţ pe alţii, îmi va plăcea să traduc, îmi va plăcea să urc pe dealuri şi munţi, îmi va plăcea să dăruiesc şi să mă bucur de munca mea. 

O minte deschisă şi pregătită pentru toate ce le oferă viaţa are capacitatea de a se deschide şi mai mult, de a evolua şi de a se adapta la mediu, modificându-l.