Entre les murs

Lansat în România în 2008, filmul Entre les murs îmi lasă impresia unui cuprinzător reportaj despre ce înseamnă să fii prof. Personajele colective - clasa şi corpul profesoral al unui liceu dintr-o zonă cu probleme a Parisului - gravitează reciproc şi în permanenţă schimbare de poziţie în jurul personajului Francois. Pe scurt, un profesor de franceză încearcă să îşi facă treaba cu o clasă în care elevi francezi şi emigranţi, aflaţi la a doua generaţie, care devin refractari la orice li se pare că nu le trebuie.
Filmul este o permanentă negociere între regizor (Laurent Cantet) şi protagonişti (Francois, Agame, Angelica, Cherif, Burak, Souleymane), între unghiuri şi replici. Pe alocuri banda de film scapă din aparat, prim planul se succede rapid unei perspective generale asupra clasei, aproape întotdeauna luată din bancile elevilor sau din laterala unui regizor înfrigurat.
La facultate, la cursurile de metodică, am văzut fragmente de lecţie de limbă engleză pentru vorbitori nativi sau de EFL. Comparaţia între secvenţele acelea şi filmul lui Cantet mi-a venit în minte filtrată printr-o doză de internaţionalism şi senzaţia lui "am fost deja acolo", un déjà vu tipic românesc.


 

à la grecque

Grecii ştiu să trăiască.

Pe stradă

 Balzac spunea că cerşetorii adevăraţi nu stau pe străzi cu mâna întinsă.
Şi eu mă întreb: Ce este mai greşit, să dai celorlalţi care sunt în nevoie sau să îi judeci după ce le-ai dat un sfanţ? Care este mai bun?
Eram zilele trecute printr-o staţie de tramvai. Doi cerşetori, probabil cerşetori - unul de bani, celălalt de suflet - se întâlniseră şi s-au măsurat din priviri pe strada publică. Unul dintre ei avea un picior amputat chiar deasupra gleznei, celălalt avea o muzicuţă cu care îngâna un cântec. S-au certat pe un anumit subiect ce nu mi s-a dezvăluit complet auzului. Cel cu piciorul lipsă a făcut un gest de dezgust la adresa celui care semăna cu Charlie Chaplin. Cel din urmă semăna cu un rus, am crezut că e lipovan când îl vedeam la o oarecare distanţă, cântând din voce de data asta un cântec cu inflexiuni slave, nu înţelegeam cuvintele.
Habar nu aveam ce cânta până când l-am văzut ridicând şapca spre cer şi gesticulând cu bastonul din mâna stângă. La final a spus "amin". Melodia îmi era cunoscută, era ceva de departe, o melodie cunoscută şi totuşi nu ştiam care. A doua zi am realizat că era imnul Marii Britanii, "God Save the Queen".
După un timp i-am revăzut pe amândoi în contexte diferite. Ieri unul era prin parcarea Kaufland, cu un prieten de al său, căzuse în genunchi. Pe celălalt l-am revăzut în tramvai.

Politica de cafenea

Omul are dreptul la păreri şi opţiuni. Politica din România lasă impresia că respectă acest principiu. Doar că omul roâmân are multe păreri. Domeniile sale favorite sunt vremea (chestiune britanică), politica (fapt recent survenit după 89) şi femeile (fapt istoric).
Despre vreme se poate vorbi dacă te uiţi în sus ori la buletinul meteo, asta nu e greu. Aici predicţiile şi părerile pot fi numeroase, opţiunile intervenind post factum.
Politica se poate aborda pe baza privitului la televizor şi nu presupune mare efort. Ni se servesc vorbe, ni se pun la picioare planuri măreţe cu un nou pământ al făgăduinţei şi se folosesc nişte culori, ca pentru copiii mici. În Franţa, par exemple, familia Mitterand era implicată în afaceri cu energie din surse nucleare. Chestiunea sigură e că au schimbat destinul unei ţări şi al unui întreg continent. Politicienii noştri practică, individual sau în grup, toate cele trei sporturi naţionale sus menţionate. Nici unul nu pare să intervină concret, fără heirupism, pentru o problemă de interes general.
Femeile apar în toate discuţiile despre orice şi sunt abordate de către oricare dintre locutori, femei sau bărbaţi, tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci. Şi aici părerile sunt exprimate vulcanic, fără rost de apel, sentinţele fiind categorice şi de cele mai multe ori fără temei, fiecare are părerea lui.
Românul este născut comentator, este un mic Ţopescu multilateraldezvoltat, un pokerist care îşi riscă toţi banii din buzunar.

Past Tense Continuous

Past Continuous Tense se formează după următoarele modele:

Afirmativ: S + was/were + V-ing
Negativ: S + was/were not + V-ing
Interogativ: Was/Were + S + V-ing

Utilizare:
- acţiuni aflate în derulare într-o perioadă din trecut
ex. Mary was reading a book when Peter entered the room. (acţiune în desfăşurare în trecut în raport cu o alta, de scurtă durată)
While Jim was watching TV, his wife was cooking. (acţiuni paralele în trecut)


Adverbele specifice şi cel mai frecvent utilizate cu acest timp sunt: at that moment, then, while, when

Nu pot, nu ştiu şi nu vreau

Sunt cuvinte care caracterizează persoane şi culturi în ansamblul lor.

Nu pot este un fapt care atestă absenţa capacităţii şi experienţei în gestionarea unei situaţii care implică în mare măsură colaborarea cu un grup (familie, colegi, instituţii). Nu ştiu este incapacitatea de a învăţa, de a te menţine permanent de curent cu ceea ce se petrece în jurul tău, cu ceea ce este nou. Nu vreau caracterizează pe cei care nu se pot vedea pe ei înşişi ca posibili învingători, pe cei care au un slab control asupra a ceea ce li se întâmplă sau li se poate întâmpla din cauze reale sau stabilite doar ca scuză.

Peste primii doi de nu se trece relativ uşor prin exerciţiu, dacă e să mă refer strict la activitatea de predare-învăţare, prin parcurgerea unor etape intermediare necesare. Cel mai puternic nu este legat de voinţă. Dincolo de o definiţie strict ştiinţifică a cuvântului, rămâne valabilă o abordare orientată spre acţiune, spre creşterea capacităţii de a face. De obicei arăt pe degete cei trei de nu şi la final, după eliminarea primilor doi, îmi rămâne ridicat doar degetul median, fapt ce poate părea bizar. Dacă lipseşte capacitatea de a depăşi triumviratul NU, eşecul personal sau colectiv nu lasă nici măcar degetul mijlociu în picioare.
Ieri am întâlnit o persoană care a vorbit cu mine timp de un ceas. Se lăuda că face, că poate face, dar el însuşi nu făcea nimic concret într-un context în care eu îmi permiteam o pauză şi el nu. Vorbea despre neputinţa lui de a acţiona, probabil într-un context familial bizar, pentru atingerea a ceea ce îşi propusese.
Că tot e 1 mai astăzi, merită de reţinut că România are nevoie să depăşească ea însăşi perioada lui nu şi să ajungă la stadiul  intermediar de concluzii post-efort.