La (re)educare

Catastrofele cu adevărat mari ce survin unui război sunt cele care afectează societatea şi persoanele în intimitatea lor.
România încerca să se dezvolte după începutul secolului XX şi după o serie de transformări esenţiale şi radicale începute încă de la mijlocul celui de al XIX-lea. Ca în legenda lui Hiram, cei care puteau făuri ceva - simpli muncitori, tărani, intelectuali - au trecut prin distrugerea fizică şi meterială. Singura lor vină, găsită şi inventată de către comuniştii de ocazie care administrau ţara după 1947, era că aveau convigerea că România poate fi mai bună. Raportarea la Europa, îmbinată cu o doctrină a independenţei şi ideii de naţiune, convenea foarte puţin sau deloc noii "elite" de foste puşlamale ce roiseră frustrate pe la curţile marilor boieri.
Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canalul Dunăre-Marea Neagră au transformat o mână de seminţe ale unui progres timid într-o masă de martiri şi supravieţuitori de la care putem învăţa şi pe care ne putem baza în termeni de exemplu.

Entre les murs

Lansat în România în 2008, filmul Entre les murs îmi lasă impresia unui cuprinzător reportaj despre ce înseamnă să fii prof. Personajele colective - clasa şi corpul profesoral al unui liceu dintr-o zonă cu probleme a Parisului - gravitează reciproc şi în permanenţă schimbare de poziţie în jurul personajului Francois. Pe scurt, un profesor de franceză încearcă să îşi facă treaba cu o clasă în care elevi francezi şi emigranţi, aflaţi la a doua generaţie, care devin refractari la orice li se pare că nu le trebuie.
Filmul este o permanentă negociere între regizor (Laurent Cantet) şi protagonişti (Francois, Agame, Angelica, Cherif, Burak, Souleymane), între unghiuri şi replici. Pe alocuri banda de film scapă din aparat, prim planul se succede rapid unei perspective generale asupra clasei, aproape întotdeauna luată din bancile elevilor sau din laterala unui regizor înfrigurat.
La facultate, la cursurile de metodică, am văzut fragmente de lecţie de limbă engleză pentru vorbitori nativi sau de EFL. Comparaţia între secvenţele acelea şi filmul lui Cantet mi-a venit în minte filtrată printr-o doză de internaţionalism şi senzaţia lui "am fost deja acolo", un déjà vu tipic românesc.


 

Efort

Filmul (ne)putintei a doua generatii

Romania are nesansa de a avea prea multe sanse si sansa de a avea prea multe nesanse.
Sa ma explic: 1821, 1848, 1877, 1918, 1940, 1947, 1989, 2007; Mircea Eliade, Nicolae Paulescu, Carol , I, Traian Basescu. De ce nu avem un lider? Pentru ca fiecare are parerea lui, fiecare se pricepe la fotbal, politica si vreme.
Ajung la filmul asta si ma intreb daca rolul de parinte si cel de fiu se vor modifica vreodata in tara asta - si eu fac previziuni si introspectii brucaniene. Da, se vor schimba, daca si numai daca ne va duce mintea acolo. Rolul de stat-tatuc la nivel institutional oficial si de tatuc-Dumnezeu la nivel familial, este unul perimat in acest moment. Statul-casa-de-ajutor social va disparea probabil incet, incet.
Dar, in Romania, va disparea vreodata ideea de cetatean-sclav? Unii nu vor reusi niciodata pentru ca pur si simplu trebuie sa existe sapatori de santuri, chirurgi, cei care ofera mita, cei care primesc. Important este iasa din toata treaba asta o tara cu clase sociale bine definite. Avem nevoie de oameni care sa isi permita macar o cafea si un pachet de gume atunci cand ies pe strada sau in oras.