Drapelul national al României este un tricolor albastru, galben, rosu, având culorile dispuse în benzi verticale, de dimensiuni egal, cu banda albastra langa hampa. Arborarea si utilizarea drapelului national este reglementata prin legea 75/16.07.1994. Aceasta lege mai prevede si situatiile în care se intoneaza imnul national (Desteapta-te române) si folosirea sigiliilor cu stema României. Aici se gasesc indicatii precise de folosire a steagului national. De exemplu drapelul altui stat poate fi arborat pe teritoriul national doar în situatii speciale si doar la dreapta, privite din fata, celui al României.
Drapelul national, în forma sa actuala, a fost conturat în prima jumatate a secolului al XIX-lea, în perioada miscarilor pasoptiste. Latimea sa este egala cu 2/3 din lungime.
Scurt istoric al simbolurilor nationale folosite pe teritoriul actual al României
Geto-dacii au avut ca simbol "draco": un cap de lup cu botul deschis, continuat cu un corp de sarpe, realizat din metal (bronz) si care se termina cu o serie de fâsii din pânza. Acest "draco" era înfipt în vârful unei hampe; purtat în galopul calului în timpul luptelor, "draco" scotea un suierat datorita aerului care intra prin gura deschisa a animalului si iesea printr-un "fluier" din lemn prins la coada. "Draco" nu a fost o "inventie" geto-dacica, el fiind preluat de la popoarele de calareti de origine iraniana, cunoscute sub numele generic de sciti. Prima atestare a utilizarii unui "draco" de catre geto-daci dateaza din sec. IV a.Ch., o schitare a unui astfel de steag fiind scrijelata în pasta cruda a unui vas local, lucrat cu mâna, descoperit în asezarea getica de la Budureasa, jud.Prahova. În scenele sculptate ale Columnei lui Traian, razboinicii daci apar purtând deseori astfel de simboluri, ele regasindu-se redate si pe monumente funerare ale unor ostasi romani de origine dacica stationati în Britania. Singurul exemplar pastrat - numai partea metalica - a fost descoperit în Germania, fara sa se poata spune daca piesa respectiva reprezinta un "trofeu" câstigat de o unitate militara romana în timpul luptelor purtate în Dacia si dislocata apoi pe limes-ul de pe Rin, o piesa capturata de la alte neamuri scitice care o aveau ca simbol sau un "steag" al unei unitati militare auxiliare romane recrutata dintre geto-daci si care, conform practicii curente romane, îsi pastrau armamentul specific.
Roma, ca stat, nu a avut un steag anume. Fiecare legiune romana îsi avea "steagul" specific, "sigmum", care era o reprezentare plastica turnata în bronz, înfipta în vârful unei hampe, pe aceasta din urma fiind fixate si diversele "decoratii" (phalerae) pe care respectiva legiune le capatase.
Dupa formarea poporului român, în secolele IX-X, odata cu constituirea celor dintâi formatiuni de tip statal atât la sud, cât si la nord de Dunare, apar si primele însemne heraldice românesti si, odata cu acestea, lacunare si disparate informatii privind "steagul cel mare" care, în limbajul vremii, desemna simbolul vexilologic al statului. În afara "steagului cel mare", existau diferite steaguri ale cetelor boieresti, fiecare în culori si cu reprezentari heraldice specifice, iar, mai târziu, existau diferite drapele si stindarde ale unitatilor militare. Uneori, domnitorii aveau propriul steag care îmbina elemente ale stemei personale cu stema tarii.
"Steagurile cele mari" aveau reprezentate pe pânza elemente heraldice ale stemei, brodate sau pictate. Culoarea de baza a steagului Moldovei este, în general, rosu, iar cea a Tarii Românesti, alb sau o culoare deschisa (alb-galbui), dar exista si exceptii. O astfel de exceptie o reprezinta chiar prima stire scrisa în care este descris un astfel de steag de pe vremea domnitorului Vlad Vintila de la Slatina (1532-1535) – ni se spune ca pânza era din matase rosie pe care era brodata reprezentarea heraldica a stemei: pasare cu capul conturnat, având o cruce în cioc si stând pe un pisc de munte.
Si steagul Moldovei, în perioada domniei lui Stefan cel Mare, era tot rosu, având capul de bour cu stea între coarne si flancat de soare si luna. Din aceeasi perioada avem si imaginea steagului domnesc al lui Stefan în gravura redând batalia de la Baia din 1467: flamura lunga si îngusta, având redate benzi verticale paralele cu hampa (fasciile stemei de familie) si capul de bour pe restul jumatatii pânzei.
Dupa o relatare contemporana, delegatia marilor boieri moldoveni prezenti la încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei (1574) avea un steag de culoare albastra pe care era redat bourul cu stea între coarne.
În jur de 1600, steagul Tarii Românesti sub domnia lui Mihai Viteazul era alb având pictat un corb ce tine în cioc o cruce dubla, stând deasupra unei ramuri de ienupar verde, în timp ce steagul Moldovei sub Ieremia Movila era rosu, cu bourul având stea între coarne si flancat de doua semilune, pictate galben; marginea steagului era bordisita cu galben si avea înscris numele si titulatura voievodului, precum si data când a fost facut.
Din steagurile datate în secolul al XVII-lea nu s-a mai pastrat nici unul "al tarii". În schimb, exista un interesant steag domnesc din vremea lui Mihnea al III-lea (1658-1659): pe fondul rosu închis, pictat cu aur, vulturul bicefal bizantin purtând coroana princiara, având ca suporti doi lei rampanti, totul încoronat cu o coroana arhiducala sustinuta de doi îngeri; la partea superioara a pânzei era scris numele si titulatura. "IO MIHAIL RADU CU MILA LUI DUMNEZEU DOMN AL UNGROVLAHIEI SI AL PARTILOR MEGIESITE ARHIDUCE". Un alt steag domnesc este cel al lui Constantin Brâncoveanu, iar acesta este posibil sa fi slujit si ca steag al tarii. Pe o fata a pânzei era brodata stema Tarii Românesti flancata de sfintii împarati Constantin si Elena cu inscriptia: "KONSTANTINUS BRANCOVAN, VALACHIAE TRANSALPINAE PRINCEPS, ANNO DOMINI 1698", iar, pe cealalta fata, scena Botezului Domnului.
În perioada domniilor fanariote apar pentru prima data îmbinate pe un steag simbolurile heraldice ale celor doua principate românesti; asa cum este cazul cu steagul din vremea lui Constantin Ipsilanti care, pentru scruta vreme (decembrie 1806-august 1807), a domnit în ambele tari; matasea steagului era de culoare alba.
Si steagul folosit de Tudor Vladimirescu în timpul miscarii revolutionare din 1821 a fost facut pe modelul steagurilor ostasesti ale Evului Mediu. Pânza, din matase alba, avea pictata, central, Sfânta Treime, flancata de doi sfinti militari (Sf. Mucenic Gheorghe si Sf. Theodor Tiron). Sub Sf. Treime, într-o cununa ovala din frunze de laur, era acvila cruciata a Tarii Românesti si, la stânga si la dreapta stemei, erau scrise, cu litere chirilice versurile:
"Tot norodul românesc
Pe tine te proslavesc
Troita de o fiinta
Trimite-mi ajutorinta.
Cu puterea ta cea mare
Si în bratul tau cel tare
Nadejde de dreptate
Acum sa am si eu parte".
Sub stema era înscrisa data când a fost citita Proclamatia de la Islaz, socotita ca moment "oficial" al declansarii miscarii initiate de slujerul Tudor Vladimirescu. Pe lânga flamura propriu-zisa sunt de amintit si ciucurii care erau atârnati de hampa, sub ogiva. Este vorba despre trei grupe de ciucuri, fiecare din acestea formate din fire împletite mai lungi, acoperite pâna la jumatate de fire mai scurte. Toti acesti ciucuri erau bicolori: rosu/albastru, galben/albastru si galben/rosu, ansamblul lor creând impresia tricolorului.
Prima reunire a celor trei culori, ca benzi separate de culoare, ca simbol vexilologic nu al principatului Tarii Românesti, ci al unitatilor militiei pamântene si al navelor comerciale, dateaza din 1834, pe timpul domniei lui Al. D. Ghica. Benzile erau dispuse pe orizontala, cu fâsia rosie la partea superioara si cea albastra la partea inferioara. Pe galben, era pictata acvila cruciata, încoronata, tinând în ghiare un buzdugan si o spada, înconjurata de o cununa ovala din frunze de stejar si laur; în colturi, erau pictate acvile. Pornindu-se de la Hatiseriful din 1834, prin care sultanul aproba cele trei culori ca simbol vexilologic, adeptii "Partidei Nationale" vor vedea în acest tricolor simbolul national al tuturor românilor. Fara îndoiala ca aceasta optiune a fost puternic influentata de miscarea nationala pe care noile forte politice ale burgheziei o promovau în întreaga Europa, modelul vexilologic fiind cel francez: albastru, alb, rosu. Dupa acest model, Belgia adopta, la proclamarea independentei sale, steagul negru, galben, rosu; revolutionarii italieni - si apoi statul italian - verde, alb, rosu etc.
În aceeasi perioada, a domniilor "Regulamentare", în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza împarte si el drapele si stindarde noilor unitati ale militiei pamântene. Cele ale unitatilor militare moldovene sunt bicolore: pe pânza albastra sunt plasate la colturi patrate rosii. Pe aversul pânzei, în centru, era bourul moldovenesc cu stea între coarne si coroana princiara, în timp ce pe revers era pictat Sf.Gheorghe calare, ucigând balaurul; pe patratele rosii era monograma domnitorului, "M".
De notat ca nici în aceasta perioada nu s-a ajuns înca la instituirea unui steag al "statului", principalul steag al tarii fiind cel al domnitorului. Steagul domnesc al lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) era confectionat din matase rosie având marginile brodate cu flori de aur; central, un scut, timbrat cu coroana princiara, în care este acvila cruciata, scutul fiind sustinut de doi lei rampanti; în spatele scutului sunt încrucisate o spada si un buzdugan, iar totul este plasat deasupra unei panoplii formate din steaguri, arme, tevi de tun, tobe si ghiulele. Pe reversul steagului este pictat Sf.Gheorghe calare, omorând balaurul.
În contextul revolutionar al anului 1848, cu arborarea noilor drapele tricolore ca simboluri a unor state nationale, si revolutionarii români, aflati la Paris la izbucnirea revolutiei, vor arbora drapelul albastru, galben, rosu, cu albastru la hampa. Asa va fi si consfintit, ca drapel national, prin Decretul nr. 252 al guvernului provizoriu de la Bucuresti, desi, initial, aparusera drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontala, asa cum fusesera ele arborate de revolutionarii români din Ardeal la Adunarea Nationala de la Blaj din 26 aprilie. Nu stim motivul pentru care ardelenii au ales dispunerea culorilor pe orizontala; este posibil sa fi fost un mimetism dupa tricolorul verde, alb, rosu al revolutionarilor maghiari. Ar mai fi de notat ca, initial, tricolorul românilor ardeleni a fost albastru, alb, rosu, cu benzile pe orizontala, pe alb fiind scris cu auriu "VIRTUS ROMANA REDIVIVA" (Virtutea romana reînviata). În decursul revolutiei, însa, treptat, toate drapelele românilor vor înlocui albul cu galben.
Ca drapel national, tricolorul se impune în 1859, odata cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. Primul steag din 1859, aflat în uz pâna în 1862, a avut fâsia albastra plasata sus, apoi, în a doua perioada a domniei lui Cuza, fâsia rosie a fost dispusa la partea superioara. Odata cu venirea domnitorului Carol I, din 1867, atât steagul tarii, cât si drapelele si stindardele unitatilor militare vor avea benzile dispuse pe verticala, cu albastru lânga hampa. România se alinia astfel regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore care au, toate, banda de culoarea cea mai închisa, culoarea "rece", lânga hampa.
Trebuie facuta precizarea ca între steagul national si drapelele unitatilor militare au existat întotdeauna si peste tot în lume diferente. La noi, drapelele militare au avut redata stema tarii pe centru si în colturi sigla suveranului, pe când steagurile nationale, începând din 1872 când aceste aspecte sunt legiferate, nu. În 1948, regimul comunist, pentru a încerca sa îndeparteze cât mai mult din tot ce a însemnat traditia nationala, a înlocuit nu numai stema tarii, rezultata din îmbinarea elementelor heraldice traditionale, cu una noua, de sorginte sovietica, dar a si plantat aceasta noua stema pe tricolorul national. În decembrie 1989, oamenii au rupt simbolul comunismului de pe steag si s-a revenit la ceea ce fusese steagul României din 1872 pâna în 1947.
Drapelul national, în forma sa actuala, a fost conturat în prima jumatate a secolului al XIX-lea, în perioada miscarilor pasoptiste. Latimea sa este egala cu 2/3 din lungime.
Scurt istoric al simbolurilor nationale folosite pe teritoriul actual al României
Geto-dacii au avut ca simbol "draco": un cap de lup cu botul deschis, continuat cu un corp de sarpe, realizat din metal (bronz) si care se termina cu o serie de fâsii din pânza. Acest "draco" era înfipt în vârful unei hampe; purtat în galopul calului în timpul luptelor, "draco" scotea un suierat datorita aerului care intra prin gura deschisa a animalului si iesea printr-un "fluier" din lemn prins la coada. "Draco" nu a fost o "inventie" geto-dacica, el fiind preluat de la popoarele de calareti de origine iraniana, cunoscute sub numele generic de sciti. Prima atestare a utilizarii unui "draco" de catre geto-daci dateaza din sec. IV a.Ch., o schitare a unui astfel de steag fiind scrijelata în pasta cruda a unui vas local, lucrat cu mâna, descoperit în asezarea getica de la Budureasa, jud.Prahova. În scenele sculptate ale Columnei lui Traian, razboinicii daci apar purtând deseori astfel de simboluri, ele regasindu-se redate si pe monumente funerare ale unor ostasi romani de origine dacica stationati în Britania. Singurul exemplar pastrat - numai partea metalica - a fost descoperit în Germania, fara sa se poata spune daca piesa respectiva reprezinta un "trofeu" câstigat de o unitate militara romana în timpul luptelor purtate în Dacia si dislocata apoi pe limes-ul de pe Rin, o piesa capturata de la alte neamuri scitice care o aveau ca simbol sau un "steag" al unei unitati militare auxiliare romane recrutata dintre geto-daci si care, conform practicii curente romane, îsi pastrau armamentul specific.
Roma, ca stat, nu a avut un steag anume. Fiecare legiune romana îsi avea "steagul" specific, "sigmum", care era o reprezentare plastica turnata în bronz, înfipta în vârful unei hampe, pe aceasta din urma fiind fixate si diversele "decoratii" (phalerae) pe care respectiva legiune le capatase.
Dupa formarea poporului român, în secolele IX-X, odata cu constituirea celor dintâi formatiuni de tip statal atât la sud, cât si la nord de Dunare, apar si primele însemne heraldice românesti si, odata cu acestea, lacunare si disparate informatii privind "steagul cel mare" care, în limbajul vremii, desemna simbolul vexilologic al statului. În afara "steagului cel mare", existau diferite steaguri ale cetelor boieresti, fiecare în culori si cu reprezentari heraldice specifice, iar, mai târziu, existau diferite drapele si stindarde ale unitatilor militare. Uneori, domnitorii aveau propriul steag care îmbina elemente ale stemei personale cu stema tarii.
"Steagurile cele mari" aveau reprezentate pe pânza elemente heraldice ale stemei, brodate sau pictate. Culoarea de baza a steagului Moldovei este, în general, rosu, iar cea a Tarii Românesti, alb sau o culoare deschisa (alb-galbui), dar exista si exceptii. O astfel de exceptie o reprezinta chiar prima stire scrisa în care este descris un astfel de steag de pe vremea domnitorului Vlad Vintila de la Slatina (1532-1535) – ni se spune ca pânza era din matase rosie pe care era brodata reprezentarea heraldica a stemei: pasare cu capul conturnat, având o cruce în cioc si stând pe un pisc de munte.
Si steagul Moldovei, în perioada domniei lui Stefan cel Mare, era tot rosu, având capul de bour cu stea între coarne si flancat de soare si luna. Din aceeasi perioada avem si imaginea steagului domnesc al lui Stefan în gravura redând batalia de la Baia din 1467: flamura lunga si îngusta, având redate benzi verticale paralele cu hampa (fasciile stemei de familie) si capul de bour pe restul jumatatii pânzei.
Dupa o relatare contemporana, delegatia marilor boieri moldoveni prezenti la încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei (1574) avea un steag de culoare albastra pe care era redat bourul cu stea între coarne.
În jur de 1600, steagul Tarii Românesti sub domnia lui Mihai Viteazul era alb având pictat un corb ce tine în cioc o cruce dubla, stând deasupra unei ramuri de ienupar verde, în timp ce steagul Moldovei sub Ieremia Movila era rosu, cu bourul având stea între coarne si flancat de doua semilune, pictate galben; marginea steagului era bordisita cu galben si avea înscris numele si titulatura voievodului, precum si data când a fost facut.
Din steagurile datate în secolul al XVII-lea nu s-a mai pastrat nici unul "al tarii". În schimb, exista un interesant steag domnesc din vremea lui Mihnea al III-lea (1658-1659): pe fondul rosu închis, pictat cu aur, vulturul bicefal bizantin purtând coroana princiara, având ca suporti doi lei rampanti, totul încoronat cu o coroana arhiducala sustinuta de doi îngeri; la partea superioara a pânzei era scris numele si titulatura. "IO MIHAIL RADU CU MILA LUI DUMNEZEU DOMN AL UNGROVLAHIEI SI AL PARTILOR MEGIESITE ARHIDUCE". Un alt steag domnesc este cel al lui Constantin Brâncoveanu, iar acesta este posibil sa fi slujit si ca steag al tarii. Pe o fata a pânzei era brodata stema Tarii Românesti flancata de sfintii împarati Constantin si Elena cu inscriptia: "KONSTANTINUS BRANCOVAN, VALACHIAE TRANSALPINAE PRINCEPS, ANNO DOMINI 1698", iar, pe cealalta fata, scena Botezului Domnului.
În perioada domniilor fanariote apar pentru prima data îmbinate pe un steag simbolurile heraldice ale celor doua principate românesti; asa cum este cazul cu steagul din vremea lui Constantin Ipsilanti care, pentru scruta vreme (decembrie 1806-august 1807), a domnit în ambele tari; matasea steagului era de culoare alba.
Si steagul folosit de Tudor Vladimirescu în timpul miscarii revolutionare din 1821 a fost facut pe modelul steagurilor ostasesti ale Evului Mediu. Pânza, din matase alba, avea pictata, central, Sfânta Treime, flancata de doi sfinti militari (Sf. Mucenic Gheorghe si Sf. Theodor Tiron). Sub Sf. Treime, într-o cununa ovala din frunze de laur, era acvila cruciata a Tarii Românesti si, la stânga si la dreapta stemei, erau scrise, cu litere chirilice versurile:
"Tot norodul românesc
Pe tine te proslavesc
Troita de o fiinta
Trimite-mi ajutorinta.
Cu puterea ta cea mare
Si în bratul tau cel tare
Nadejde de dreptate
Acum sa am si eu parte".
Sub stema era înscrisa data când a fost citita Proclamatia de la Islaz, socotita ca moment "oficial" al declansarii miscarii initiate de slujerul Tudor Vladimirescu. Pe lânga flamura propriu-zisa sunt de amintit si ciucurii care erau atârnati de hampa, sub ogiva. Este vorba despre trei grupe de ciucuri, fiecare din acestea formate din fire împletite mai lungi, acoperite pâna la jumatate de fire mai scurte. Toti acesti ciucuri erau bicolori: rosu/albastru, galben/albastru si galben/rosu, ansamblul lor creând impresia tricolorului.
Prima reunire a celor trei culori, ca benzi separate de culoare, ca simbol vexilologic nu al principatului Tarii Românesti, ci al unitatilor militiei pamântene si al navelor comerciale, dateaza din 1834, pe timpul domniei lui Al. D. Ghica. Benzile erau dispuse pe orizontala, cu fâsia rosie la partea superioara si cea albastra la partea inferioara. Pe galben, era pictata acvila cruciata, încoronata, tinând în ghiare un buzdugan si o spada, înconjurata de o cununa ovala din frunze de stejar si laur; în colturi, erau pictate acvile. Pornindu-se de la Hatiseriful din 1834, prin care sultanul aproba cele trei culori ca simbol vexilologic, adeptii "Partidei Nationale" vor vedea în acest tricolor simbolul national al tuturor românilor. Fara îndoiala ca aceasta optiune a fost puternic influentata de miscarea nationala pe care noile forte politice ale burgheziei o promovau în întreaga Europa, modelul vexilologic fiind cel francez: albastru, alb, rosu. Dupa acest model, Belgia adopta, la proclamarea independentei sale, steagul negru, galben, rosu; revolutionarii italieni - si apoi statul italian - verde, alb, rosu etc.
În aceeasi perioada, a domniilor "Regulamentare", în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza împarte si el drapele si stindarde noilor unitati ale militiei pamântene. Cele ale unitatilor militare moldovene sunt bicolore: pe pânza albastra sunt plasate la colturi patrate rosii. Pe aversul pânzei, în centru, era bourul moldovenesc cu stea între coarne si coroana princiara, în timp ce pe revers era pictat Sf.Gheorghe calare, ucigând balaurul; pe patratele rosii era monograma domnitorului, "M".
De notat ca nici în aceasta perioada nu s-a ajuns înca la instituirea unui steag al "statului", principalul steag al tarii fiind cel al domnitorului. Steagul domnesc al lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) era confectionat din matase rosie având marginile brodate cu flori de aur; central, un scut, timbrat cu coroana princiara, în care este acvila cruciata, scutul fiind sustinut de doi lei rampanti; în spatele scutului sunt încrucisate o spada si un buzdugan, iar totul este plasat deasupra unei panoplii formate din steaguri, arme, tevi de tun, tobe si ghiulele. Pe reversul steagului este pictat Sf.Gheorghe calare, omorând balaurul.
În contextul revolutionar al anului 1848, cu arborarea noilor drapele tricolore ca simboluri a unor state nationale, si revolutionarii români, aflati la Paris la izbucnirea revolutiei, vor arbora drapelul albastru, galben, rosu, cu albastru la hampa. Asa va fi si consfintit, ca drapel national, prin Decretul nr. 252 al guvernului provizoriu de la Bucuresti, desi, initial, aparusera drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontala, asa cum fusesera ele arborate de revolutionarii români din Ardeal la Adunarea Nationala de la Blaj din 26 aprilie. Nu stim motivul pentru care ardelenii au ales dispunerea culorilor pe orizontala; este posibil sa fi fost un mimetism dupa tricolorul verde, alb, rosu al revolutionarilor maghiari. Ar mai fi de notat ca, initial, tricolorul românilor ardeleni a fost albastru, alb, rosu, cu benzile pe orizontala, pe alb fiind scris cu auriu "VIRTUS ROMANA REDIVIVA" (Virtutea romana reînviata). În decursul revolutiei, însa, treptat, toate drapelele românilor vor înlocui albul cu galben.
Ca drapel national, tricolorul se impune în 1859, odata cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. Primul steag din 1859, aflat în uz pâna în 1862, a avut fâsia albastra plasata sus, apoi, în a doua perioada a domniei lui Cuza, fâsia rosie a fost dispusa la partea superioara. Odata cu venirea domnitorului Carol I, din 1867, atât steagul tarii, cât si drapelele si stindardele unitatilor militare vor avea benzile dispuse pe verticala, cu albastru lânga hampa. România se alinia astfel regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore care au, toate, banda de culoarea cea mai închisa, culoarea "rece", lânga hampa.
Trebuie facuta precizarea ca între steagul national si drapelele unitatilor militare au existat întotdeauna si peste tot în lume diferente. La noi, drapelele militare au avut redata stema tarii pe centru si în colturi sigla suveranului, pe când steagurile nationale, începând din 1872 când aceste aspecte sunt legiferate, nu. În 1948, regimul comunist, pentru a încerca sa îndeparteze cât mai mult din tot ce a însemnat traditia nationala, a înlocuit nu numai stema tarii, rezultata din îmbinarea elementelor heraldice traditionale, cu una noua, de sorginte sovietica, dar a si plantat aceasta noua stema pe tricolorul national. În decembrie 1989, oamenii au rupt simbolul comunismului de pe steag si s-a revenit la ceea ce fusese steagul României din 1872 pâna în 1947.
