Dumnezeu ca drog

Cele cinci simţuri omeneşti doar ne fac să credem că percepem obiectiv realităţile complexe ale Universului.

Acum două săptămâni am avut prilejul să vizionez la TVR două documentare, unul legat de Univers şi celălalt de teoria evoluţionistă. Cele două filme tratau două chestiuni aparent diferite, dar în fapt asistam la o demonstraţie „ştiinţifică” a existenţei unei instanţe superioare ce deţine o capacitate aparte de a se juca împreună cu şi cu întreaga creaţie.
Este ciudat de explicat de ce de-a lungul istoriei, de la stadiul de presupusă peşteră inevoluată şi până la cel actual, de zgârie nori, omul a resimţit nevoia cronică de a susţine că „cineva acolo sus ne iubeşte”. În diferitele abordări ale divinităţii apar variate denumiri sau manifestări ale sacrului: Buddha, Ra, Iahve, Dumnezeu, Allah, Marele Arhitect al Universului, Marele Spirit. Se poate spune că aceste denumiri sunt doar convenţii, dar firul roşu ideatic este imposibilitatea definirii totalităţii acţiunilor uname ca total independente şi cu de la sine putere. Acceptând ideea liberului arbitru, abordările raţionale sau evoluţionismul, se ajunge la puncte moarte, zone din care ştiinţa celor cinci simţuri se retrage, se tupilează oripilată în colţul ei.
Şi totuşi divinul ne lasă libertate, nu restrânge cu nici un chip aria de joc.
Cercetările asupra Universului vizibil şi a celui sonor („La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, Ioan, I, 1) au început încă de la prima licărire de inteligenţă. Stelele, luna, soarele, Pământul au ridicat probleme în mintea omului. Atitudinea creaţionistă simplistă reduce lucrurile la interdicţia încălcată urmată de pedeapsă. Extinzând-o, aş spune că Dumnezeu se relevă iarăşi şi iarăşi omului, doar că acesta nu îl mai poate percepe plenar, tocmai limitării accesului său la marile secrete ale vieţii. „Oricum ar fi, nimeni nu poate nega faptul că există în noi o formă de conştiinţă care este independentă de percepţia noastră obiectivă. ... De fapt, el (subconştientul) este sub controlul Conştiinţei Universale care este prezentă în toată fiinţa noastră." (Liviu Pendefunda, Dogmă sau libertatea gîndirii). Cercetările asupra sunetelor Universului începute prin anii 1960, progresele în evaluarea momentului Big Bang, studiile asupra vieţii de pe Terra duc la o concluzie terifiantă pentru mintea umană: suntem creaţi din nimic. Vedem doar 1% din materie, auzim perpetuu sunetul exploziei primare, tindem la infinit spre infinit, putem împărţi la infinit un atom, ajungând astfel la situaţia în care dăm peste nimic ce putem înţelege, vedem că teoria lui Darwin este o soluţie neviabilă pentru a explica rostul nostru aici. Din jocul său cu evoluţia au rezultat de altfel cele mai mari catastrofe: nimicirea a milioane de oameni doar pentru că Nietzsche credea în dreptul celor superiori pe scara evoluţiei de a trăi şi în negarea existenţei lui Dumnezeu.
De ce este Dumnezeu un drog? Aparent îl putem defini pe Dumnezeu ca Cel care S-a retras, cel care stă în umbră. Dar Dumnezeu e un jucător activ şi discret. Apare când şi unde te aştepţi mai puţin. În Ortodoxie formele Sale de manifestare sunt dintre cele mai democratice, dintre cele mai diverse, complexe şi neaşteptate. Dacă îl definim ca acea prezenţă perpetuă şi implicată (teism), El este un drog, dacă îl definim ca pe un jucător pasiv (deism), el tot un drog rămâne, care se menţine la un nivel minim obligatoriu pentru a nu intra în sevraj. Paradoxal sau nu, Dumnezeu este paradoxal, este mai prezent tocmai când îi negăm existenţa. O persoană care doreşte să afle informaţii obiective despre alţii ajunge să se caute chiar pe sine. Marii beţivi şi atei îşi neagă problemele, unii neagă importanţa băuturii în viaţa lor, ceilalţi neagă importanţa divinului. Şi unii şi alţii afirmă, de fapt, în gura mare că sunt în căutarea a ceva ce şi ei înşişi refuză să cuvânteze.
Acceptând că Dumnezeu e doar o convenţie, şi până la un punct, periculos, chiar aşa şi este tocmai pentru că diferitele culturi îl percep diferit şi doar în forme parţiale, sau acceptând existenţa sacrului în cele mai dogmatice forme ale sale, ce argument avem pentru întrebarea: cum urcă apa dintr-o floare cu rădăcini în pământ şi crează o pată de culoare?
Şi singura formă viabilă de pătrundere a tainelor Universului rămâne rugăciunea, o formă de meditaţie personală sau colectivă, de autoanaliză, de repetare ritmică a unor experienţe (vezi dansul şi muzica şamanilor, dervişii, poziţia de meditaţie buddhistă, camera de meditaţie masonică, cântările cultului bizantin) care se regăseşte, iarăşi un fir roşu, în toate dogmele religioase ale lumii. Chiar şi ştiinţa obiectivă recurge la o formă de rugăciune. Ce altceva sunt eforturile de rezolvare a unor calcule trigonometrice decât forme de rugăciune şi concentrare? Ce altceva decât încercări de a răspunde unor probleme ale spiritului sunt literaturile lumii? Ce altceva decât ridicări spre absolut sunt piesele muzicale? Ce sunt fulgii de zăpadă? Ce...?

Barroso despre UE

Diferenţele dintre Present Simple Tense şi Present Continuous Tense

O serie de chestiuni, simple, despre cele două timpuri verbale sunt explicate şi clarificate pe înţelesul tuturor.

Present Perfect Simple Tense

Este de reţinut că orice timp numit "perfect" are ca verb auxiliar "have".

Structura de afirmativ se formează din S + have (la persoana a III-a singular has) + V3
La negativ este adăugată negaţia not verbului auxiliar, după următoarea structură: S + have not + V3
Interogativul respectă structura: Have + S + V3?

Utilizare:
- acţiuni începute în trecut care tocmai s-au terminat şi au efect la momentul vorbirii
ex.: Mary has just returned home from work.
She has never done something like this before.
- acţiuni începute în trecut şi care încă se mai desfăşoară, fără a şti când se vor încheia
ex.: I have lived here since 2010.
În acest caz sunt posibile două traduceri, de unde şi caracterul aparte al acestui timp, cel puţin din punctul de vedere al unui vorbitor de limbă română: Locuiesc aici din 2010. (aşadar acţiunea încă se mai desfăşoară), respectiv Am locuit aici din 2010. (acţiunea tocmai s-a terminat)
- în subordonatele condiţionale şi temporale are valoare de viitor
ex.: If she has graduated from faculty, she will become a good teacher.
As soon as (when) we have had a shower, he will leave for Italy.

Adverbe specifice, de regulă oricărui timp perfect: for, since, already, yet, lately, recently, of late, just, never.

Exerciţii online se găsesc la adresa de aici.

Bunicul

Orice cultură, şi implicit orice persoană umană, trebuie să îşi onoreze trecutul.

Bunicul meu, Teodor Horodincă, s-a născut în 1927, pe 11 februarie. Astăzi împlineşte 84 de ani. Părinţii lui se numeau Ioan şi Catinca. Dintre fraţii şi surorile lui mai trăiesc doar câţiva astăzi. Teodor s-a căsătorit cu Agafia, bunica mea paternă, şi împreună au avut cinci copii, cinci băieţi.
Din cele pe care mi le povestesc tatăl meu, unchii şi celelalte rude apropiate, viaţa lui a fost una de efort personal, de încercare permanentă de depăşire a obstacolelor vieţii. Îmi vin în minte poeziile lui, rimele populare pe care le ştia de fapt, întâmplări pe care le rememora în permanenţă şi le împărtăşea celorlalţi.
A lucrat ca poştaş, a fost apreciat de majoritatea celor ce locuiau în sectorul său. După ce s-a pensionat a continuat să lucreze pentru oameni şi împreună cu ei. Iniţial a fost pălimar la biserica Pacea, apoi a trecut la Vovidenia.  Pe doi dintre nepoţii săi i-a luat aproape. Prima oară când am urcat într-o clopotniţă m-a cărat în spinare până sus şi tot în acele momente am luat primele lecţii de toacă. Din anii lui de strădanie alături de biserică mai ţin minte, printre altele, că ducea tot timpul cu el o geantă de piele maro în care avea, pentru o bună perioadă de timp, cheia cea mare a bisericii Vovidenia. La vremea copilăriei mi se părea un obiect uriaş, cred că avea cam două kilograme. Îi plăcea tare mult să cânte în timpul vecerniei Lumină lină. Când a venit vremea prohodului său i s-a cântat, în mod excepţional, această frumoasă parte din slujba de seară. Sunt sigur că şi acum, în momentul aniversării sale, cântă undeva Sus şi liturghiseşte şi se bucură.



Dacă a greşit ceva în viaţa această, i s-a iertat cu dobândă prin suferinţa trupului ce i s-a dat în ultimii ani de viaţă. Două sunt lucrurile care mă fac să cred asta. În fiecare dimineaţă citea dintr-un Ceaslov mare, ros de mâinile sale şi ale bunicii în rugăciune. Se ruga cu sârg, devenise asta o parte din el, o trăire interioară ce răzbătea din ochii luminoşi. Multe dintre rugăciuni le ştia pe de rost şi cuvintele scrise acolo îi erau de folos doar când le mai uita. Al doilea element de laudă pentru el şi exemplu pentru familia lui, este ambiţia cu care a urmărit scopul de a face praznic de şapte ani bunicii mele. Asta era încă un lucru ce îl motiva permanent. După acest moment, la câteva luni, s-a călătorit din viaţa aceasta.

Trei sunt cuvintele care l-au caracterizat: înduhovnicirea, familia şi munca. Pe toate trei le-a transmis mai departe.

Efort

La Chişinău

Am fost prima oară la Chişinău acum doi ani, de fapt eram în tranzit spre Ucraina. Duminică am revenit în capitala Republicii Moldova, Basarabiei, cum prefer eu să îi spun.
Am fost debarcat în plină Piaţă Centrală, undeva lângă Bulevardul Ştefan cel Mare, o zonă centrală, din maşina cu care venisem. M-am simţit cam ca Bear Grylls având doar un rucsac în spate şi destule idei despre ceea ce voiam să văd, luasem ceva informaţii de pe net şi de la cunoştinţe, plus ceea ce văzusem înainte.
Centrul este o zonă cu străzi dispuse în unghiuri drepte, cu edificii în stiluri variate. De la clădirea tip prăvălie - magazin la parter plus etaj(e) - la construcţii urbane cu rol public - Teatrul Naţional, Gara Feroviară, Sala cu Orgă, Primăria, sediile instituţiilor administrative naţionale - şi până la clădirile recente - ULIM, Sky Tower - am remarcat o multitudine de influenţe şi funcţionalităţi caracteristice fiecărei perioade. Era sovietică a lăsat o amprentă apăsătoare pe oraş, dar tendinţe ultimilor ani e de reîntoarcere la europenism, la deschiderea către România şi Occident, prin clădiri moderne şi regândirea spaţiului urbanistic.
Magnifică este opoziţia vizuală dintre Catedrală şi Sediul Guvernului. În spaţiul respectiv se află, chiar în zona dintre cele două monumente, un arc de triumf şi, undeva în partea laterală a pieţei, statuia lui Ştefan cel Mare. Opoziţia ideologică dintre comunism şi ortodoxie a fost rezolvată oficial prin proclamarea independenţei Republicii Moldova. Opoziţia vizuală rămâne, dar intrând în interiorul bisericii se observă o grijă pentru recuperarea identităţii româneşti.
Centrele urbane deveniseră adevărate colonii ale URSS. Oraşele au fost dezvoltate forţat, au fost aduşi rusofoni, românii moldoveni neavând acces la funcţiile publice sau apartamentele construite în era sovietică. Fondul locativ din perioada sovietică era destinat aproape exclusiv "elitei" ruseşti. De multe ori vârfurile intelectuale şi economice româneaşti au fost brutal înlocuiţi de oameni de o calitate îndoielnică, a căror singur merit era originea rusească sau obedienţa faţă de regim. De altfel românii moldoveni se întreabă şi acum cum îşi putea abandona casa, familia şi ţara un om gospodar care accepta să plece de la baştină. Probabil şi ruşii relocaţi în Basarabia fuseseră supuşi unor presiuni.
Am regăsit oameni schimbaţi în bine, zic eu. Hainele sunt în mod uimitor de alert asortate la cele vestice, tinerii mai ales aducându-mi aminte de "rebelii" noştri. Bineînţeles că există pensinonarii nostalgici, ca în România, şi populaţia de origine rusă ori rusificată care se plimbă mândră pe Ştefan cel Mare afişând un complex de superioritate desuet şi muribund. Moldovenii nativi seamănă mult cu românii din Iaşi sau Bucureşti, oameni roşi de nevoi, dar care se luptă cu vremurile plini de speranţa într-un viitor mai bun.
Majoritatea inscripţiilor sunt în limba română, panourile publicitare şi anunţurile stradale sunt scrise într-o limbă perfectă, respectând toate standardele de marketing. Cel puţin în zona centrală au fost înlocuite textele în rusă, supravieţuind totuşi unele texte utilitare, mai ales spre periferii. Pe unele ziduri sau garduri am observat grafitti în limba română de genul "Votaţi...".
În Piaţa centrală, în zona gării sau în pasajul subteran de pe Ştefan am auzit manele, manele în limba română, din România. Înseamnă că trec printr-o fază de maturizare, la fel ca Bucureştiul acum ceva ani. Pe stradă se fumează, se mănâncă seminţe de floarea soarelui, se scuipă. Uneori mai poţi lua o brâncă, mai ales că fiecare se grăbeşte spre interesele personale. Dacă întrebi ceva pe stradă, unii pot refuza pentru simplu fapt că nu vor să gavarească română, oamenii sunt drăguţi şi te ajută.
Transportul public se face cu autobuze, troleibuze şi maxi-taxi, numite acolo rutiere. Taxarea este în mijlocul de trasport - 2 lei la stat, 3 lei cu rutiera.
Am mâncat la un restaurant din centru, cel cu autobuz în interior. Pe ziduri erau plasme care difuzau un agresiv MTV UK. Femeia de la bar se uita nedumerită când la mine, când la plasma de deasupra mea.  Chelnerul, un tânăr pirpiriu pe care l-am întrebat de ziare, se mişca în ritm de om care vrea să îşi facă treaba. Am luat nişte peşte şi cartofi prăjiţi - proaspete ambele - şi o bere Chişinău. Am dat 37 de lei, cam 11 lei româneşti. În privinţa monedei şi schimbului valutar nu sunt probleme, oraşul fiind sufocat de exchange offices.
Cei care merg din România nu trebuie să aibă prejudecăţi în privinţa limbii. Se vorbeşte o română corectă, cu accent moldovenesc, problemele apărând cu unele rusisme şi arhaisme, dar să nu uităm că noi am adoptat neologisme franceze şi, mai noi, anglicisme. Tinerii se complac uneori într-o româno-rusă, un fel de argou tare interesant. De exemplu, unei rădăcini ruseşti adaugă terminaţii sau flexiuni româneşti. În rutieră am auzit şi găgăuză, un dialect turcic.
Per ansamblu Chişinău este un oraş care merită vizitat, cu oameni de treabă şi vrednici de încredere.

Alopecia

Părul este o structură biologică formată dintr-o substanţă numită cheratină dispusă în straturi concentrice, destul de similare unor ţigle, în jurul unui canal tubular median. La om părul a pierdut, pe cale evolutivă, din rolul de protecţie termică pe toată suprafaţa corpului. Totuşi, este comun acceptat faptul că îşi menţine, în zona craniană, inghinală şi axilară, rolul de depozit de feromoni, protecţie la variaţiile de temperaturi şi cel estetic.
Alopecia, calviţia sau popular, chelia, este o afecţiune ereditară sau dobândită ce provoacă pierderea totală sau parţială a pilozităţii din regiunea craniană. Cei mai afectaţi de această boală sunt bărbaţii, dar există cazuri de alopecie parţială sau totală şi la femei.
Cauzele calviţiei dobândite sunt multiple, dar diferitele surse consultate se referă la câteva care apar cel mai frecvent: lipsa igienei stricte, şi de aici se ajunge şi la absenţa igienei generale, folosirea unor substanţe care fac rău per ansamblu întregului organism coroborate cu un stil de viaţă nesănătos, carenţele de minerale, oligoelemente, lipsa mişcării şi viaţa sexuală inadecvată.
O ipoteză enunţată de cercetări recente, arată că tensiunea mentală de lungă durată duce la pierderea părului. Pe această ipoteză, deloc de neglijat, dar totuşi greu de urmărit riguros şi credibil de majoritate, merg luând doar două exemple. În primul rând, în popor cel puţin, se spune că oamenii deştepţi au fruntea lată, adică neacoperită de şuviţe sau foliculi piloşi. Oamenii cu "frunte lată" transmit pace şi lumină, părul fiind la evrei, de exemplu considerat un obiect care aprinde dorinţele sexuale (vezi atitudinea hasidim). Copiii nou născuţi, care sunt puri prin definiţie, au puţin păr, acesta apărând treptat. În al doilea rând, cei care sunt emiţători de tensiune, cei care trăiesc într-un permanent conflict interior şi interpersonal, frustraţii, bolnavii psihici, etc. pierd masiv din podoaba capilară. De unde şi expresiile "ca dracul gol" şi "părul deştept părăseşte capul prost".
Revenind la cauzele mai demostrabile de ştiinţă, este uşor de observat că cei care sprijină cu tărie opoziţia faţă de apă şi săpun pierd masiv din părul de pe cap. Descuamarea tegumentelor din zona capului este un efect al lipsei de igienă şi duce la pierderea foliculilor piloşi. Cheratina este o substanţă secretată de piele ce conţine sulf, un element destul de slab legat în cazul acestui element proteic, ce intră şi în compoziţia unghiilor. Şi gândul mi se duce la repulsia olfactivă când este pârlit chiar şi un simplu fir de păr.
Dacă privim omul ca un ansamblu biologic funcţional complex, vom vedea că fiecare dintre părţile componente îşi are rolul şi necesitatea sa concretă. În cazul părului rămân semnificative rolul său estetic şi cel social.

Şi asta e viaţă

O melodie şi un clip care fac parte din jocul plin de imaginaţie al vieţii.

Particularități ale vieții

Omul se naște ca ființă rațională și înzestrată de Dumnezeu cu libertatea de a alege. Dintre toate făpturile lumii omul este singurul care poate alege neîngrădit, celelalte elemente ale creației fiind supuse total divinității.

Aceste gânduri mi-au venit în minte când am aflat că a trecut la Domnul ÎPS Bartolomeu, Mitropolitul de Cluj. Viața lui a fost o permanentă căutare a lui Dumnezeu, o permanentă încercare de a depăși și de a se depăși. Intervenții ale sale de acum câțiva ani erau salutare într-un regim care se vădea a fi continuatorul ideologic al celui care tocmai se terminase de curând.

Presa a precizat că fusese transportat la Viena pentru intervenții chirurgicale și asistență medicală. Iubirea pentru oameni l-a făcut să vrea acasă, în mijlocul celor pe care i-a păstorit. Puterea de a interioriza iminența finalului său lumesc, l-a făcut să treacă la nevoia firească (de la fire) de a conștientiza o chemare mai înaltă, inxeplicabilă, de a se contopi cu Creatorul său. Un testament, lăsat celor care am rămas aici, spune că dorește să i se continue, printre altele, munca de caritate, prin fundația pe care a înființat-o. Gesturile sale de final mă duc la un citat din Sfântul Ioan Damaschinul:

Omul, luat separat, fiind alcătuit din două firi, din suflet și din corp, și avându-le pe acestea neschimbate în el, se poate spune, pe bună dreptate, că are două firi. Fiecare păstrează și după unire însușirea naturală. Nici corpul nu este nemuritor, ci muritor; nici sufletul, muritor, ci nemuritor; nici corpul nevăzut, nici sufletul, vizibil ochilor trupului, ci unul rațional, gânditor și necorporal, altul, gros, vizibil și rațional. Cele care se împart prin opoziție după ființă nu sunt aceeași fire; prin urmare sufletul și corpul nu sunt de aceeași ființă. 

Grija pentru suflet se impune ca necesară. Omul nu este un accident și nevoia lui de a se strădui vine tocmai din aceast caracter neîntâmplător. Părintele Bartolomeu a fost din acest punct de vedere un exemplu, o forță vie pentru neamul său.