O imagine cu adevărat interesantă ar fi o fotografie cu mine însumi cu creierul personal pe masă. Să mă uit la el, admiţând că aş rămâne pe deplin conştient, ar fi suprema intimitate pe care mi-aş permite-o vis a vis de propriile posesii lumeşti. O rudă, o mătuşă de a tatei, mi-a povestit cum bunica ei, adică stră-străbunica mea, fusese în moarte clinică. S-a trezit, după câte spun legendele familiei, la propriul priveghi, asta e o chestiune care mai rămâne de lămurit. Călătorise în lumea de dincolo, în căutarea mamei sale. A căutat o fântână din care să bea apă, dar nu a fost lăsată să îşi astâmpere setea până "nu găseşti fântâna părinţilor tăi." Până la urmă a ajuns în faţa unei porţi enorme, fără capăt la stânga sau la dreapta, în sus sau în jos. În faţa porţii era un bătrân cu barbă albă. I s-a permis să intre şi, ca în orice basm (toate basemele lumii seamană între ele), acolo erau frumuseţi de nedescris şi de-a dreapta şi de-a stânga multe uşi, infinit de multe uşi. A înteles că uşile de pe stânga erau cele pentru iad, cele de pe dreapta fiind rezervate Raiului. Pe dreapta era o uşă şi o cameră a mamei sale. Intrând acolo l-a găsit pe bătrânul alb, erau în faţa fiecărei uşi bătrânii albi cu toiag, care i-a arătat o serie de obiecte despre care a spus că fuseseră dăruite în cursul vieţii de către mama ei şi ulterior de către urmaşii care îi făceau pomeniri.
Povestea continuă, setea de cunoaştere se perpetuează, stră-străbunica se trezeşte. Interesantă este similitudinea poveştii sale derulată în timpul morţii clinice cu alte experienţe relatate de persoane din diferite epoci. În experienţa ei, unică la vremea aceea pe o rază de câţiva kilometri împrejur, se regăseşte culoarul de trecere, ghidul şi lumina unei frumuseţi de nedescris a lumii de dincolo.
Într-un documentar pe care l-am văzut recent se relatau poveştile unei serii de persoane care suferiseră atacuri cerebrale majore. Experienţa lor în lumea de dincolo nu este una care să le fi lăsat amintiri. Comportamentul lor ulterior se schimbase dramatic. Leziunile cerebrale declanşaseră manifestări de care nu se crezuseră în stare, asta fără să îşi dea seama sau să poată controla ceea ce făceau. Unul dintre ei desena compulsiv, o femeie se regula cu orice bărbat îi apărea în faţă, un bărbat cânta la pian.
Revenind la mintea proprie, mă întreb dacă fiecare atom în parte are memoria sa şi dacă fiecare lucrează pentru cel de alături.
4 comentarii:
Fratele meu mai mare a suferit, în urmă cu vreo trei ani, un traumatism cranio-cerebral, căzând de la 7 metri, de pe o schelă. A stat în comă vreo trei zile. Impactul a fost în zona parietală stângă, unde am înţeles că e centrul afectivităţii. Acum, când se bucură, se bucură! Iar când e supărat... aflăm toţi :). Creierul nostru mi se pare mai misterios decât întreg universul.
E un univers mai mic si el. Interesant este ca multe dintre "anomaliile" care se manifesta dupa un asemenea eveniment devin reguli cativa ani/generatii mai tarziu. Sunt mutatiile necesare?!
Întâmplările se pot strecura şi ele în ereditatea noastră, ar spune geneticienii. Eu cred că orice calitate sau defect al unui ins poate fi transmis urmaşilor săi, dar asta poate fi o prejudecată etică de-a mea... :)
Din paleta extrem de larga de mosteniri genetice la care asist zilnic este evident ca evenimentele din viata familiei au influenta asupra unui copil, a unui individ in general. Si, sa fiu pe valul prejudecatilor, ma gandesc aici la copiii adoptati. Oricat impact are familia de adoptie, pana la urma un procent din mostenirea genetica si experienta familiala, aflata la nivel latent in copil, isi spun cuvantul si incep sa se manifeste. Si asta e o intamplare de parcurs care modifica.
Trimiteți un comentariu