Lux oriental

Luxul de a fi se măsoară în priviri mirate aruncate în timp. Din această perspectivă contemplativă se vede turnul Babilonului în zare şi ziare. 

Cand esti un rege trist
Cu mii de comori
Si-n sala cu oglinzi
Sufletu-i diform
Coroana ta de ganduri
Atarna greu
Si adevarul umbla
Deghizat mereu

Copilul care alearga catre mare
Macar o data-n viata sa mai fii

Regatul de intrebari
Ce l-ai mostenit
Razboiul fericirii
L-a pustiit
Supusii n-au raspunsuri
Oglinzile se sparg
Esti doar un rege trist
Ramas fara regat…

Copilul care alearga catre mare
Macar o data-n viata sa mai fii
Nebunului lasa-i coroana
Regele-i liber acum.

Cand erai copil
Nu te intrebai
Ce e fericirea
Nu o cautai

Copilul care alearga catre mare
Macar o data-n viata sa mai fii
Nebunului lasa-i coroana
Regele-i liber acum.

Cand esti un rege trist…

Copilul care alearga catre mare
Macar o data-n viata sa mai fii…
…
Regele-i liber acum.

De nepătruns

Omul, şi nu doar cel de acum, se aşteaptă să îl găsească pe Dumnezeu pe raftul unui magazin, la superofertă. Într-un pelerinaj nu e importantă mănăstirea sau locul ce a fost consacrat şi a căpătat un renume rezonant pentru o anumită categorie de credincioşi. Sunt persoane care aleargă în pelerinaj şi în clipa atingerii obiectivului se întreabă ce caută acolo. Tâlharul de pe cruce nu avea nici măcar o vagă banuială ce avea să i se întâmple în momentul final, tot aşa cum Saul nu avea în intenţie să devină Paul. 

Cei care se străduiesc să caute, vor găsi.

Sunt persoane care cer, solicită în permanenţă, sunt "însetaţi de dreptate", sunt persoane care primesc în permanenţă daruri care le sunt utile sau mai puţin utile, cel puţin aşa susţin pe moment. Un lucru cert este să fii bucuros de ceea ce primeşti şi când primeşti.

Omul are atata sfintenie cata rugaciune are in el. Omul primeste sfintenie prin botez si o poate spori prin faptele sale. Prin mana unui om care daruieste ceva saracului si mana saracului care primeste banutul se creaza o punte care duce la Dumnezeu. Puntea asta este fragila la inceput, dar prin perseveranta poate fi facuta temeinica.  (de citit)

Analiză intimă

O imagine cu adevărat interesantă ar fi o fotografie cu mine însumi cu creierul personal pe masă. Să mă uit la el, admiţând că aş rămâne pe deplin conştient, ar fi suprema intimitate pe care mi-aş permite-o vis a vis de propriile posesii lumeşti.

O rudă, o mătuşă de a tatei, mi-a povestit cum bunica ei, adică stră-străbunica mea, fusese în moarte clinică. S-a trezit, după câte spun legendele familiei, la propriul priveghi, asta e o chestiune care mai rămâne de lămurit. Călătorise în lumea de dincolo, în căutarea mamei sale. A căutat o fântână din care să bea apă, dar nu a fost lăsată să îşi astâmpere setea până "nu găseşti fântâna părinţilor tăi." Până la urmă a ajuns în faţa unei porţi enorme, fără capăt la stânga sau la dreapta, în sus sau în jos. În faţa porţii era un bătrân cu barbă albă. I s-a permis să intre şi, ca în orice basm (toate basemele lumii seamană între ele), acolo erau frumuseţi de nedescris şi de-a dreapta şi de-a stânga multe uşi, infinit de multe uşi. A înteles că uşile de pe stânga erau cele pentru iad, cele de pe dreapta fiind rezervate Raiului. Pe dreapta era o uşă şi o cameră a mamei sale. Intrând acolo l-a găsit pe bătrânul alb, erau în faţa fiecărei uşi bătrânii albi cu toiag, care i-a arătat o serie de obiecte despre care a spus că fuseseră dăruite în cursul vieţii de către mama ei şi ulterior de către urmaşii care îi făceau pomeniri. 

Povestea continuă, setea de cunoaştere se perpetuează, stră-străbunica se trezeşte. Interesantă este similitudinea poveştii sale derulată în timpul morţii clinice cu alte experienţe relatate de persoane din diferite epoci. În experienţa ei, unică la vremea aceea pe o rază de câţiva kilometri împrejur, se regăseşte culoarul de trecere, ghidul şi lumina unei frumuseţi de nedescris a lumii de dincolo.

Într-un documentar pe care l-am văzut recent se relatau poveştile unei serii de persoane care suferiseră atacuri cerebrale majore. Experienţa lor în lumea de dincolo nu este una care să le fi lăsat amintiri. Comportamentul lor ulterior se schimbase dramatic. Leziunile cerebrale declanşaseră manifestări de care nu se crezuseră în stare, asta fără să îşi dea seama sau să poată controla ceea ce făceau. Unul dintre ei desena compulsiv, o femeie se regula cu orice bărbat îi apărea în faţă, un bărbat cânta la pian.

Revenind la mintea proprie, mă întreb dacă fiecare atom în parte are memoria sa şi dacă fiecare lucrează pentru cel de alături.

Corydon - Radu Stanca. Recitată de Florian Pittiş

Florian Pittiş
   
  Vezi  mai multe  video    din   cultura

Industrializarea învăţământului

Astăzi, în timpul unor discuţii de pauză cu o parte din colegi, mi-a venit în minte această sintagmă. Aş defini-o ca pe o realitate a cărei existenţă a survenit pe fondul uneri degringolade quasi generalizate în educaţia românească. Industrializarea presupune o creştere a productivităţii, o regândire a unor procese intime şi generale ale unei ramuri de activitate, retehnologizare şi formarea de personal.
Toate etapele acestea sunt în curs de parcurgere la nivelul sistemului de educaţie românesc. Un singur lucru lipseşte cu adevărat: calitatea. Se scriu topuri de hârtie zilnic despre creşterea calităţii, despre evoluţia elevilor. În fapt, e un fel de altă raportare de cincinal la patru ani jumătate.
Creşterea productivităţii se realizează la nivel cantitativ prin şcolarizarea la nivel liceal pentru toţi absolvenţii de gimnaziu şi universităţi tip X si 0. Aici lucrurile sunt uşor negociabile, în sensul că România chiar are nevoie de intelectuali, numai sa nu fie doar diplomaţi (n.r. "scrieţi, baieţi, numai scrieţi"). Încercarea de regândire a activităţii concrete se face prin OUG, HG, legi şi ordine de ministru (un minus, dacă ţin seama că majoritatea acestor chestiuni se emit fără legătură cu ceea ce e în teren). Trainingul pentru personal este asigurat de CCD-uri şi, mai nou, de programe POS DRU, programe de formare în instituţii din UE, parcurgerea etapelor necesare obţinerii gradelor didactice. La capitolul dotări ale spaţiilor de lucru stăm, în continuare, destul de rău, dar lucrurile merg şi aşa, industrializarea cere sacrificii şi pierderi de personal.

Dacă luăm ca reper industrializarea din perioada comunistă, un asemenea demers este falimentar, pe termen lung, pentru România. O Europă îmbătrânită nu este cel mai bun model pentru a prelua concepte educaţionale şi standarde profesionale aplicabile într-un capitalism cu tradiţie. Or noi suntem de vreo 20 de ani într-o permanentă industrializare a societăţii.
În limba engleză "industrious" înseamnă "muncitor, studios ori inteligent". Industrializarea educaţiei româneşti constă din circa 50.000 absolvenţi de "Spiru Haret" şi vreo câteva zeci de mii de absolvenţi de liceu.
Per ansambul, sper în succesul unui învăţământ care poate avea şansa unei noi perioade ca în vremea lui Spiru Haret cel în carne şi oase.

Pe stradă

 Balzac spunea că cerşetorii adevăraţi nu stau pe străzi cu mâna întinsă.
Şi eu mă întreb: Ce este mai greşit, să dai celorlalţi care sunt în nevoie sau să îi judeci după ce le-ai dat un sfanţ? Care este mai bun?
Eram zilele trecute printr-o staţie de tramvai. Doi cerşetori, probabil cerşetori - unul de bani, celălalt de suflet - se întâlniseră şi s-au măsurat din priviri pe strada publică. Unul dintre ei avea un picior amputat chiar deasupra gleznei, celălalt avea o muzicuţă cu care îngâna un cântec. S-au certat pe un anumit subiect ce nu mi s-a dezvăluit complet auzului. Cel cu piciorul lipsă a făcut un gest de dezgust la adresa celui care semăna cu Charlie Chaplin. Cel din urmă semăna cu un rus, am crezut că e lipovan când îl vedeam la o oarecare distanţă, cântând din voce de data asta un cântec cu inflexiuni slave, nu înţelegeam cuvintele.
Habar nu aveam ce cânta până când l-am văzut ridicând şapca spre cer şi gesticulând cu bastonul din mâna stângă. La final a spus "amin". Melodia îmi era cunoscută, era ceva de departe, o melodie cunoscută şi totuşi nu ştiam care. A doua zi am realizat că era imnul Marii Britanii, "God Save the Queen".
După un timp i-am revăzut pe amândoi în contexte diferite. Ieri unul era prin parcarea Kaufland, cu un prieten de al său, căzuse în genunchi. Pe celălalt l-am revăzut în tramvai.

Baba mea

Astăzi e baba mea. Afară e soare.

Nou template

Am schimbat template la blog. Astazi e 17 ianuarie.

O Poveste Răstunată cu Purceluşi

Purceluşii sunt grăsuţi, pufoşi şi adorabili, când vor şi cu cine vor. Pot privi foarte agresiv pe cineva, se pot ascunde în coteţul lor sau pot ieşi afară să zburde şi să prindă.

În luna a 11-a a acestui an, purceluşul s-a pregătit de tăiere. Va deveni de Crăciun răcituri, cârnaţi, va fi oferit altora de masă, dar va rămâne acelaşi veşnic purceluş înnaripat.
Purceluşa a ales să meargă spre alte zări pentru o vreme, spre ceva ce credea că îi poate oferi un refugiu din faţa scormonitului după coarne de inorog a purceluşului. Pentru o clipă cel din dintai godăcel a privit uimit în toate părţile, lumea rotindu-se cu el în jurul purceluşei. Apoi a venit o clipă în care purceluşul cel grăsuţ a văzut că era mai mare curtea decît coteţul său, apoi că după gardul curţii erau şi uliţe şi autostrăzi care duceau toate la Roma, vorba anticilor, şi a mai văzut şi alţi purceluşi la fel de roz ca el, alţii străvezii, alţii hidoşi, dar nu îşi mai găsea purceluşa,  deşi câştigase o curte a sa, pe poarta căreia avea permisiune să iasă când trebuia pentru a exlpora oraşul construit pe nivele şi cu maşini zburătoare.
Înainte de luna a 11-a, cerul purceluşilor părea întunecă. Trăiau într-un coteţ de împrumut, cu paie de îmrpumut, cu stăpâni care comentau şi împroşcau tot ceea ce prindeau, fără a se uita la ei înşişi. Purceluşul s-a acoperit cu spini ca de arici, apoi cu o carapace, asta până în ziua în care un medic bătrân i-a făcut un vaccin.
Mai înainte de toate astea, înainte de luna a 3-a şi a 11-a, purceluşul crezuse că toţi norii de pe cer erau pufoşi şi zburători prin ei înşişi, că ploaia de la ei ei toată curată. Ştiuse dintotdeauna că totul se va sfârşi pentru a începe iar.
Purceluşul s-a mîhnit groaznic atunci când purceluşei i se năluci un vis diferit faţă de ce văzuse el în paiele din curte. Când cerul era înnorat, el nu mai vedea picăturile de ploaie şi ajunsese să creadă că o maşină de pe stradă era doar un automobil fără acoperiş.
Purceluşa avusese şi tot mai avea încredere în ea şi în purceluş, dar nu spunea nimic, luând de foarte bună platoşa de broască ţestoasă şi ochii de bufniţă cei noi ai godacului Gicuţă, căci el avusese un nume al lui ce şi-l pierduse în lupta cu râmele şi cu el însuşi. Pulceaua dezvoltase şi ea o platoşă de sidef, fără să ştie de ce sau de la cine era.
Mai înainte de asta fuseseră la un lac mare şi, într-o zi întunecoasă din luna a 8-a, se întâlniseră, el venind cu un curcubeu şi ea cu o fântână până în staţia de autobuz galben, pentru încă o dată. Pulceluşul ştia ceea ce avea să se petreacă, dar a preferat să-şi vadă de cartea lui roşu Pompei.
Şi mai înainte fuseseră alte zile în care zburdaseră amândoi, sub privirile severe ale celor stăpănilor şi cele bune ale unui cărămidar, pe câmpiile aride, având ca pildă pe bufniţa.
Din toate astea pulceluşul trăsese concluzia că aşa trebuia să se întâmple, că soarta venea la placaj ca un uriaş mare, dar blând jucător de rugby. Şi mai vedea şi alţi rugby-şti şi alţi pulcei roz ca el.
Erau desene pe asfalt şi semafoare în pe străzi care anunţau asta.
Era înainte o vreme în care pulcel se uita la pulcea cu jind şi cu nesaţ. Se întâlniseră la un început de lună, pentru a continua mai târziu ospăţul din mâncarea adusă de cărămidar. Pulcel avea şi altele de făcut, trebuia ca pe lângă mâncarea de la stăpân să-şi adune şi el însuşi câteva merinde şi paie în coteţ. Se tot lăsa dus.

Omul de azi se uită cu mirare la aşa un basm răsturnat ce începe cu finalul pentru a ajunge la început. Un asemenea text, ficţional prin însăţi natura lui, are o cheie simplă: pulcelul îşi aduce aminte, uită şi trage învăţăminte.