Există opinii care susţin despre sfintele moaşte şi sfintele icoane că ar fi simple obiecte, simple rămăşite ale unor obiceiuri precreştine lipsite de valoarea în faţa lui Dumnezeu. Scopul cinstirii icoanelor (gr. ikon care înseamnă reprezentare) sau relicvelor sfinţilor este de a rememora fapte exemplare, prin care omul încercat sau încă încearcă să se apropie şi mai mult de divinitate. În antichitate se încerca atingerea şi reprezentarea zeilor prin statui sau personificări ale acestora. Acum câteva zile văzusem la tv cum, într-un foarte prosper orăşel din China, localnicii făcuseră un viţel din aur pentru a marca norocul lor şi a le aduce alte şanse în viitor, la fel cum poporul lui Moise făcuse într-un moment de îndepărtare de la normele monoteismului lui Israel. Vorbim de norme şi acceptare...
Creştinismul răsăritean acordă sfintelor moaşte şi pelerinajelor către locurile sfinte o importanţă deosebită, în sensul exemplificării şi puterii fiinţei umane de a se educa şi a evolua permanent în raport cu un sine. La Mecca Ka'ba reprezintă piatra din unghi spre care orice musulman se orientează. La hinduşi Gangele este fluviul călăuzitor. În ortodoxie nu se venerează obiectul în sine, care nu poate conţine prin el însuşi puterea imaterială a divinităţii - evreii se feresc să rostească numele celui care, în concepţia lor, nu se poate descrie printr-un singur cuvânt. Mergând pe această idee, ortodoxia acceptă arderea obiectelor de cult care nu se mai pot recupera din punct de vedere artistic sau funcţional şi recomandă îngroparea cenuşii într-un loc neîntinat.
Spunea cineva că icoana este asemeni fotografiei cuiva drag. Erminia ortodoxă impune canoane şi nu imagini tip. Sfintele moaşte sunt purtătoare de dumnezeire şi nu dumnezeierea însăşi, cea care se păstrează intangibilă. Sunt mulţi cei care ating cu obiecte ale unor persoane aflate la nevoie raclele cu sfinte moaşte. Unii se roagă, pleacă şi uită, sunt unii care mănâncă sarmale la corturile primăriei şi pleacă. Minunile pe care le fac sfinţii, Sf. Cuvioasă Parascheva cu prisosinţă, ţin de voinţa omului de a deveni mai bun şi de a cere ajutorul lui Dumnezeu prin intermediul celor care s-au apropiat de El în viaţa pământească şi cu care trebuie să se asemene, având convingerea că se poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu