Boboteaza sau Epifania

În ziua de 6 ianuarie Biserica Ortodoxă prăznuiește Botezul Domnului nostru Iisus Hristos. Epifania este ziua în care Sfânta Treime s-a arătat complet omului - Tatăl prin glasul din ceruri, Sfântul Duh prin porumbelul care s-a pogorât și Fiul prin prezența fizică în apa Iordanului - ziua în care Mântuitorul a început lucrarea Sa publică. Sfântul Ioan Botezătorul, numit și Înaintemergătorul Domnului, era fiul preotului Zaharia și al Elisabetei celei batrâne și sterpe. Lucrarea sa premergea pe cea a lui Hristos (Luca III, 15-16) și prin principiile pe care le susținea în fața mulțimilor erau cele ale dragostei de aproapele și de apropiere față de Dumnezeu. Ioan avea puterea de a spune adevărul și de a înaintevedea, de altfel, este considerat ultimul prooroc al Vechiului Testament.

Hristos avea nevoie de botezul cu apă pentru a pune piatră de început misiunii sale în lume și cum putea face asta mai bine decât împreună-lucrând cu unul dintre cei care erau acceptați și ascultați de către popor. Cufundarea în apă și curățarea în fața mulțimii, sfințirea apei de către cel de o fire cu Tatăl, împlinește Legea Veche și începe Legea cea Nouă.

Completat cu alte evenimente din istoria mântuirii și mai ales cu momentul Pogorârii Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, botezul pentru creștini marchează începutul vieții celei noi, de după căderea lui Adam, al vieții în Hristos. Cufundarea de trei ori în cristelniță (cupa baptismală) închipuie acceptarea stării de jertfă pe care trebuie să și-o asume creștinul. Nouă ni s-a dat a ne îngropa - simbolismul lui 3 - doar în apă pentru a primi apoi celelalte taine și momente simbolice care ne ajută să intrăm în trupul Bisericii.

De citit: Luca III și Matei III.

Începutul Anului nou bisericesc şi al celui şcolar

La 1 septembrie Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte începutul Anului Bisericesc. Tot în această zi se face pomenirea Sfântului Dionisie Exigul, un sfânt originar din Tracia, care a stabilit principiile calendarului bisericesc.
Detalii aici şi aici.

La 1 septembrie începe şi anul şcolar, cursurile urmând a debuta pentru 2012-2013 la 10 septembrie.
Structura anului 2012-2013 a fost stabilită prin Ordinul 3794/2012:
 Art. 1
(1) Anul şcolar 2012–2013 are 36 de săptămâni de cursuri, însumând 178 de zile lucrătoare.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se stabilesc următoarele:
a) pentru clasele terminale din învăţământul liceal, anul şcolar are 37 de săptămâni, din care durata cursurilor este de 33 de săptămâni, 4 săptămâni fiind dedicate desfăşurării examenului naţional de bacalaureat. Cursurile claselor terminale se încheie la data de 31 mai 2013;
b) pentru clasa a VIII-a, anul şcolar are 36 de săptămâni, din care durata cursurilor este de 35 de săptămâni, o săptămână fiind dedicată desfăşurării evaluării naţionale. Cursurile claselor a VIII-a se încheie la data de 14 iunie 2013;
c) pentru clasele din învăţământul liceal  (continuarea aici)

Un an bun!

Sunet de toacă

Toaca, de lemn sau metal, fixă ori mobilă, reprezintă chemarea la rugăciune a ortodocşilor la diferitele servicii ale cultului divin public. Din câte ştiu, toaca are cel puţin trei semnificaţii, fiecare cu simbolistica şi cu istoria ei. Una dintre ele este legată de practici precreştine sau chiar păgâne, în timpul unor ceremonii religioase antice folosindu-se diferite instrumente de percuţie, toate cu scopul de a pregăti un ritual sau a invoca una dintre divinităţi (ex. misterele eleusine). O altă semnificaţie este cea legată de Crucea Mântuitorului, toaca reprezentând din această perspectivă lemnul pe care a fost crucificat, ciocanele de lemn folosite simbolizându-le pe cele folosite în Vinerea Patimilor. Din acest punct de vedere toaca este o formă de rugăciune creştină şi alături de clopote ajută la pregătirea creştinilor pentru slujbe. O altă simbolistică atribuită toacei este cel de instrument de percuţie folosit pentru a anunţa diferite evenimente laice, de exemplu se mai bate încă, în unele sate, pentru a chema oamenii la o adunare obştească.

Meşteşugul toacei este unul aparte. Toaca fiind sfinţită solicită o stare deosebită a celui care se pregăteşte să o utilizeze, ritmurile mergând de la unele lente şi până la un "rafală" de percuţie. Este nevoie de exerciţiu, flexibilitatea încheieturilor mâinilor fiind ncesesară pentru a nu obosi.

Hristos a Înviat!

Cât de minunată este voia Tatălui care acceptă să îşi jertfească propriul Fiu.

Cât de minunat şi frumos ne spune îngerul să nu căutăm pe cel viu printre cei morţi.

Cât de minunat este că fiecare are şansa proprie la mântuire.

Zilele de Paşte sunt clipe de reflecţie şi bucurie. Nici mâncarea şi nici băutura nu fac din aceste trei zile de ales praznic prilej de saţiu. Saţietatea adevărată vine din minutul de reflecţie la un gest unic în istoria mântuirii: sacrificiul de sine pentru ceilalţi şi puterea de a birui moartea şi păcatul.

Îmi vin în minte acum rânduri despre Sfinţii Temniţelor comuniste, oameni care s-au jerfit pentru convingerile lor. De Paşte sărbătoreau în condiţii materiale greu de înţeles, dar se bucurau şi radiau bucuria asta şi o împărtăşeau cu ceilalţi. Asemenea primilor creştini şi ucenicilor la Cina cea de Taină ei intrau în comuniune cu aproapele, dincolo de trup.

În nădejdea învierii, Paşte Ferici!

Hristos a Înviat!

Pregătiri

Un bărbat stătea în una din stranele din biserică, în contextul respectiv puţini vorbeau, majortatea erau prinşi în analize intime. Un copil se apropie de el pentru a-l chema în partea dreaptă a bisericii, pentru a aştepta la un alt duhovnic. De două ori a revenit copilul, a treia oară bărbatul lăsându-se convins. Băiatul, de vreo 12 ani, a folosit limbajul mimico-gestual. În faţa preotului au îngenunchiat amândoi.
Tot ieri au început Pesach (seara zilei de 6 aprilie 2012) şi Paştele romano-catolic.

De la sud la est

Ortodoxia poate fi asemănată cu un uriaş mozaic pe care îşi construieşte fiecare dintre credincioşi, practicanţi sau nu,  în mod personalizat, posibilitatea de a atinge mântuirea. Nimeni nu îţi dă de-a gata, nu îţi poate vinde iertare şi nu îţi garantează izbăvirea. 

Un frate de mănăstire îmi spunea acum câteva zile că ortodoxia rusă, apărută în anii 900, este mai bună decât cea românească, de inspiraţie greacă, până la un punct. Personal, prefer influenţa Bizanţului celei din stepă. Într-un pelerinaj în Ucraina am văzut mănăstiri păzite de armată şi o tendinţă spre urieşenie, spre o supradimensionare a orice din incintă.
Grecii, pe de altă parte, după neuitata pierdere a Constantinopolului, au trecut la o esenţializare a trăirii religioase. Pictura murală bizantină, de exemplu, nu se pierde în detalii şi nu are pretenţii artistice occidentale.
Îmi aduc aminte de senzaţia de a mă afla lângă Empire State Building atunci când am fost la Mănăstirea Sf. Andrei din Kareas, Athos (asta după ce timp de vreo trei sau patru zile avusesem bucuria de a vedea mănăstiri "discrete", paraclise tăinuite în vreun cotlon al incintei). Acolo era o construcţie impozantă, o biserică enormă, o incintă de mari dimensiuni înconjurată de un spaţiu larg, o semiruină o chiliilor pe care vieţuitorii actuali nu o mai puteau repara. Mănăstirea a fost construită de ruşi şi, după anii 1950, din fosta URSS ajungând tot mai puţini monahi în Athos, a fost preluată de greci, oarecum stânjeniţi de enormitatea construcţiilor.
Revenind la fratele de mănăstire, lui îi plăcea cuminţenia ruşilor în biserică. A pomenit cu scânteieri în ochi modul în care toţi asistă nemişcaţi la slujbă, nimeni nu iese, nimeni nu mai intră în biserică. La greci nu am putut să nu admir, balcanic, modul în care stăteau adunaţi în curtea mică a mănăstirii şi discutau, nu am idee ce, după slujbe.
Ca o paranteză, ortodoxia slavă a fost puternic influenţată de către Petru Movilă. 
Prefer pe urmaşii pescarilor care au răspândit creştinismul urmaşilor celor care l-au primit cu întârziere. 

Noul Răsărit

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a luminii Lumina cunoştinţei...

 Mesia cel multi aşteptat de poporul evreu S-a întrupat după căderea în păcat a protopărinţilor noştri spre a ne fi Lumină şi Adevăr. Din marea Sa bunătate, Dumnezeu a permis firii pieritoare să facă încă un pas spre atotputernicia Sa. Noul Răsărit, continuare a creaţiei divine, redă omului capacitatea de a se racorda la ceea ce numim "cunoaştere", lucru imposibil de atins fără o pregătire prealabilă, fără a trece de etapa copilăriei morale şi culturale, acolo unde  se situau Adam şi Eva în momentul când au primit suflul divin.

Crăciunul depăşeşte nivelul material al cadourilor, al globurilor colorate şi al colindelor. Timp al bucuriei şi al bilanţurilor, această mare sărbătoare creştină a fost rostuită de Biserică pentru a putea evalua raporturile om-om şi divinitate-om.

Cu speranţă şi dorinţă de a celebra cum se cuvine acest Crăciun, doresc tuturor un Crăciun Fericit şi gânduri bune!

Experienţe athonite

În curtea mănăstirii Sf. Ana (Αγίας Άννας) se intră printr-un portal de un înalt şi jumătate de om, la stânga se află o cişmea deasupra căreia scrie, în caractere elene, CRIO NERA (apă rece). Am observat în curtea majorităţii mănăstirilor în care am fost în Athos astfel de fântâni. Pe trei laturi sunt ziduri şi în faţă, pe latura de vest a curţii triunghiulare, se deschide o splendidă perspectivă asupra Mării Egee.

La vecernie ajung mai târziu, începuse deja. Slujba se face în pridvorul bisericii, pe latura din dreapta a curţii, în faţa dverei care acoperă intrarea în naos. Tot acolo, lipit de corpul bisericii, se află un corp de chilii cu parter şi un cat. Pridvorul e luminat doar de câteva lumânări şi de lumina care intră generos la acel ceas de apus pe uşa pe care venisem. Unul dintre călugării care dau răspunsuri ştie slujba pe de rost, nu citeşte nimic dintr-o carte. Se cădeşte, se spune Doamne milueşte în greacă (Κύριε, έλέησον - Kyrie Eleison), asta e de fapt tot ce înţeleg la nivel de cuvinte liturgice în greacă.

În marea linişte din semiîntunericul Sfintei Ana se adunaseră toţi cei care vieţuiau acolo sau erau în trecere, inclusiv noi.

A doua zi de dimineaţă, înainte de răsărit, s-a săvârşit liturghia într-o capelă. S-au rostit Simbolul de Credinţă şi Tatăl Nostru în limba română, un moment de intensă bucurie.

Scurt incurs în pelerinajul individual

Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa

Există opinii care susţin despre sfintele moaşte şi sfintele icoane că ar fi simple obiecte, simple rămăşite ale unor obiceiuri precreştine lipsite de valoarea în faţa lui Dumnezeu. Scopul cinstirii icoanelor (gr. ikon care înseamnă reprezentare) sau relicvelor sfinţilor este de a rememora fapte exemplare, prin care omul încercat sau încă încearcă să se apropie şi mai mult de divinitate. În antichitate se încerca atingerea şi reprezentarea zeilor prin statui sau personificări ale acestora. Acum câteva zile văzusem la tv cum, într-un foarte prosper orăşel din China, localnicii făcuseră un viţel din aur pentru a marca norocul lor şi a le aduce alte şanse în viitor, la fel cum poporul lui Moise făcuse într-un moment de îndepărtare de la normele monoteismului lui Israel. Vorbim de norme şi acceptare...

Creştinismul răsăritean acordă sfintelor moaşte şi pelerinajelor către locurile sfinte o importanţă deosebită, în sensul exemplificării şi puterii fiinţei umane de a se educa şi a evolua permanent în raport cu un sine. La Mecca Ka'ba reprezintă piatra din unghi spre care orice musulman se orientează. La hinduşi Gangele este fluviul călăuzitor. În ortodoxie nu se venerează obiectul în sine, care nu poate conţine prin el însuşi puterea imaterială a divinităţii - evreii se feresc să rostească numele celui care, în concepţia lor, nu se poate descrie printr-un singur cuvânt. Mergând pe această idee, ortodoxia acceptă arderea obiectelor de cult care nu se mai pot recupera din punct de vedere artistic sau funcţional şi recomandă îngroparea cenuşii într-un loc neîntinat. 

Spunea cineva că icoana este asemeni fotografiei cuiva drag. Erminia ortodoxă impune canoane şi nu imagini tip. Sfintele moaşte sunt purtătoare de dumnezeire şi nu dumnezeierea însăşi, cea care se păstrează intangibilă. Sunt mulţi cei care ating cu obiecte ale unor persoane aflate la nevoie raclele cu sfinte moaşte. Unii se roagă, pleacă şi uită, sunt unii care mănâncă sarmale la corturile primăriei şi pleacă. Minunile pe care le fac sfinţii, Sf. Cuvioasă Parascheva cu prisosinţă, ţin de voinţa omului de a deveni mai bun şi de a cere ajutorul lui Dumnezeu prin intermediul celor care s-au apropiat de El în viaţa pământească şi cu care trebuie să se asemene, având convingerea că se poate.

Yom Kippur pe fond multicultural

Pe 7 şi 8 octombrie 2011 poporul evreu celebrează Yom Kippur.
Tot în această zi s-a sfinţit biserica Sf. Ilie din Manoleşti Vale, judeţul Botoşani.
Ieşind din casă, am întâlnit, în faţa blocului,un grup de persoane care căutau cazare peste noapte. Veneau de la târnosirea bisericii.

Valori umane: Daniel, Patriarhul României

Într-o vreme în care pastoraţia aduce provocări dintre cele mai diverse şi în care Biserica Ortodoxă se confruntă cu aceleaşi probleme ca în trecut, dar totuşi mereu sub altă formă, personalitatea puternică şi activitatea Patriarhului Daniel se disting prin tenacitatea de care dă dovadă în gestionarea viei ce i-a fost încredinţată şi păzirea cu folos în raporturile cu dimensiunea laică.

Acţiunile sale sunt uneori controversate, pornind de la atitudinile teologice, mai ales înclinaţia sa spre ecumenism şi dialog interconfesional, şi până la cele administrative. Ceea ce îmi permit să remarc sunt două chestiuni. În primul rând, a reuşit să transforme Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, jurisdicţie canonică aflată în cea mai săracă zonă a UE, într-una dintre cele mai active şi rodnice entităţi bisericeşti din România. Activitatea misionară, de binefacere şi cea mediatică din zona Moldovei au cunoscut o creştere spectaculoasă şi eficientă pe termen lung. În al doilea rând, ca Patriarh, gestionează foarte înţelept relaţiile cu statul şi cu celelalte biserici creştine. A reuşit, printr-o puternică susţinere mediatică oferită de organismele de presă şi păstorirea implicată orientată spre sufletele enoriaşilor, să impună imaginea unei Biserici care şi-a reconturat esenţa pe baza convingerilor teologice şi a legăturii fireşti cu aspectele laice. Nu trec cu vederea intensa activitate desfăşurată pentru românii care locuiesc în afara graniţelor, concretizată prin înfiinţarea de parohii, episcopii şi mitropolii în diaspora. BOR se implică tot mai mult în proiecte şi programe, în dialog şi colaborare cu actori sociali şi religioşi care pot susţine şi pe viitor activitatea sa şi binele turmei în ansamblu.

Vrednic este! 

Întru Mulţi Ani!

Despre ierarhii

"A venit odată un stareţ la bătrânul să-i ceară sfat, căci avea câţiva fraţi care îi făceau tulburare şi voia să-i pună la canon sau să-i trimită acasă.

Auzind acestea, părintele Paisie şi-a aşezat mâinile cruciş la piept şi, suspinând, i-a zis cu blândeţe:

- Părinte stareţ, nu aşa! Ci cu pace, cu pace! Că aşa strigăm cu mâinile la cer, când ne rugăm la orice ectenie sau cerere. Cu pace, părinte, că eşti păstor şi păstorul, îşi pune sufletul pentru oi. Şi mai bune, şi mai slabe, toate sunt din turma sfinţiei tale, toţi au suflet şi au nevoie de mântuire. Apoi de toţi vei da seamă în ziua judecăţii!

Când îi primeşti la mănăstire, încearcă-i cu ascultările dacă sunt buni sau nu. Nu-i călugări aşa, şi pe urmă să-i trimiţi în lume. Că vei fi întrebat de fiecare suflet şi de cel mai mic frate. Fii cu blândeţe şi cu milă şi caută pacea şi liniştea şi a lor, şi a sfinţiei tale. Mai lasă-i la biserică, fiindcă toţi trebuie să ne mântuim. Fii cu dragoste şi fă pace acum când poţi, că tare este greu la urmă, când te mustră conştiinţa şi când nu mai poţi face nimic. Că timpul trece şi nu-l mai găsim. Mă uit la mine, câtă mustrare de conştiinţă am, dar nu mai am nici o putere să-i mai adun pe cei pe care i-am smintit şi i-am supărat. Tare mare durere aduce mustrarea conştiinţei. Părinte, să luăm aminte că avem mare răspundere de sufletele pe care le-am adunat să se mântuiască. Să nu ne judece că nu i-am povăţuit, apoi să ştie de păcat. Că păstorul bun face şi oile bune şi pe păzeşte de lupi şi le dă Stăpânului sănătoase şi toate la număr. Iar păstorul rău şi pe cele bune le face rele!" (arhim. Ioanichie Bălan - Părintele Paisie Duhovnicul, pp. 125-126, ed. Doxologia, 2010)

Din punctul meu de vedere fragmentul de viaţă de mai sus tratează tema generală a raporturilor dintre oameni, nu dintre ierarhie şi cei conduşi. Pentru a se putea ridica, e bine ca omul să fi trecut mai întâi prin toate etapele, cu calm şi răbdare. La fel e şi educaţia din şcoli.

Sfinţi

Teologic vorbind, sfinţii sunt acele persoane care s-au învrednicit de apropierea de Dumnezeu. Trecând în afara dogmei, ei sunt exemple de comportament echilibrat care este în permanenţă rememorat şi a cărui repetare personalizată poate aduce şi pe alte fiinţe umane la un raport apropiat cu realitatea greu de definit a divinităţii.

De starea de sfinţenie, acceptată de către o comunitate religioasă, pot să se apropie oameni politici (Sf. Constantin cel Mare, Sf. Voievod Ştefan cel Mare), doctori din vechime (Sf. Cozma şi Damian) sau simpli monahi şi credincioşi (Sf. Serafim de Sorov, Sf. Grigore Dascălul).

Dumnezeu nu alege, El pune la dispoziţie mijloace pentru ca oamenii să aleagă prin liberul arbitru.

Filmul de mai jos poate oferi variante de ales, unele bune, altele mai puţin bune în termeni de adaptare.

De Buna Vestire

Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.

Sărbătoarea de Buna Vestire (25 martie) îmi aduce aminte de faptul că fiecare dintre noi se naşte şi renaşte în fiecare zi. Întruparea Fiului s-a făcut din dragostea infinită a lui Dumnezeu pentru oameni. Dacă ar fi să reduc atributele divinităţii, un lucru total egoist, la un singur cuvânt, aleg "fiinţă". Dumnezeu fiinţează şi o face prin fiecare parte a creaţiei Sale.
De ce era nevoie de o întrupare, de o materializare a legăturii dintre divin şi uman în trupul de carne? Era nevoie pentru ca omul să poată crede, să poată să se schimbe pe sine, să aibă o nouă şansă de a se lega cu Dumnezeu. Poporul evreu îl aştepta pe Mesia (cel uns) încă din Vechiul Testament şi căuta pe toate căile pe Cel Nevăzut. Dar manifesătrile divinului nu sunt complet accesibile celor cinci simţuri ale noastre, aşadar era nevoie ca Dumnezeu să se manifeste la nivel spiritual, un nivel ilogic, inconştient, dincolo de raţiune - şi pot continua cu aceste descrieri ale limitării umane - dincolo de aşteptările omului la un mântuitor de natură politică sau militară, dar totuşi sub formă vizibilă, tangibilă.

Face parte din pedagogia lui Dumnezeu să se arate permanent, dar face parte din natura omului să ceară exemple, să aştepte să fie educat, să aibă o bornă kilometrică din două în două leghe. Mântuitorul avea să facă asta pornind de la principiul dragostei, al efortului şi al sacrificiului de Sine.
Biserica face referire la Fecioara Maria ca la a doua Evă, ca la cea care aduce în lume o nouă şansă. Este a doua oară în istoria mântuirii când se acordă omului şansa la fiinţare în acord cu Dumnezeu. Minunea întrupării fără parte bărbătească, partenogeneza vestită de Arhanghelul Gavriil Mariei, este o altă parte a modului ilogic (de neînţeles) în care lucrează puterea divină.
O ironie a lucrării divine este că deşi este atât de evidentă, omul pământesc nu o poate vedea complet.

Bucuria Postului

Postul Paştelui, Postul Mare cum mai este cunoscut, reprezintă pregătirea tainică şi asumată pentru ceea ce reprezintă momentul de maximă importanţă al Învierii Domnului.
Biserica recomandă pentru această perioadă rugăciune, fapte bune şi post.

Rugăciunea Domnească - Tatăl nostru

1. Şi pe când Se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis : Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.
2. Şi le-a zis : Când vă rugaţi, ziceţi : Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
3. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi.
4. Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiților noștri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.
(Luca XI, 1-4)

Tatăl nostru este rugăciunea cea mai cuprinzătoare pe care o poate rosti un creștin. Pe durata Sfintei Liturghii  îl adorăm pe Dumnezeu, îi cerem milă sau pur și simplu stăm în contemplare în fața măreției și necuprinsului dumnezeirii. Un părinte, pe care l-am cunoscut la Atena, spunea că la Dumnezeu trebuie să mergem ca la un general. După o săptămână de greutăți, de luptă și efort mergem să luăm putere, să așteptăm ordine și să spunem ce avem nevoie pentru bătălie în continuare.
Aș compara această rugăciune cu o scrisoare către Dumnezeu. Începe cu o formulă simplă, prin care Hristos stabilește o relație nouă cu Dumnezeu la nivel dublu. Dumnezeul Vechiului Testament continuă, după Predica de pe Munte, ca un Părinte al iubirii și luminii, iar Hristos continuă să fie cel care unește cele două planuri, dând astfel șansa omenirii întregi să devină fii și fiice. Hristos nu este egoist și nu spune "meu", ci "nostru".
Sensurile teologice sunt multiple în întreg cuprinsul Rugăciunii Domnești și voi lăsa acest link să spună mai multe.
Mergând la final, găsim pe cel viclean. Acesta nu face parte nici măcar din planul secund al rugăciunii, este un post scriptum în care fiii lui Dumnezeu cer protecția de cel care oricum nu le-ar putea face nimic, dacă nu ar îngadui Tatăl.

Un citat care ajută la o înțelegere mai profundă a întregii semnificații a rugăciunii acesteia și a rugăciunii creștine în general.

Atât diavolii cât și oamenii rătăciți se află într-o lume ruptă în două: cea sensibilă și cea inteligibilă - cu alte cuvinte, în materie și spirit. Cele cerești și cele pământești sunt acum despărțite și se unesc foarte greu după întreruperea relației doxologice și iubitoare cu Dumnezeu. Această întrerupere înseamnă pentru om și întreruprea relației cu semenii lui, și invers. Unirea dintre cele cerești și cele pământești, dintre cele sensibile și cele inteligibile este dorită și realizată de rugăciunea Tatăl nostru: "Precum în cer, așa și pe pământ". Chiar dacă sunt ființe inteligibile, diavolii nu mențin relația armonică exprimată în unirea dintre cer și pământ, cele sensibile și inteligibile, relație pe care o au ceilalți îngeri. Cerul a devenit un prieten îndepărtat și pământul rămâne singur. Este vorba de o consecința a cunoașterii binelui și răului, adică a cunoașterii naturii noastre create." (Teologia dogmatică și simbolică IV - Demonologia, Nikolas Matsoukas, Editura Bizantină, București, 2002. p. 89)

Rugăciunea este așadar o stare firească a omului, o adorare necesară a lui Dumnezeu și modul prin care noi Îi putem solicita ajutorul și sprijinul.

Sfântul Arhidiacon Ştefan

Icoana aceasta a Sfântului Arhidiacon Ştefan este lucrată de către o prietenă care am înţeles că este monahie acum. A fost făcută în 2001.

"Apostole al lui Hristos cel mai întâi între diaconi, întărirea mucenicilor, cel ce marginile lumii le-ai sfinţit cu chinurile şi minunile tale, sufletele credincioşilor le-ai luminat, pe cei ce te cinstesc cu credinţă mîntuieşte-i din toate nevoile, ca să cântăm ţie: Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!" (condacul 1 din Acatistul Sfântului Ştefan)
De aici
"Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste ”mai mare decât moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului ( Luca XXIII, 34 ) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul."

Jertfelnicia Sfântului Ştefan, prenume pe care îl port şi ales de către bunica mea paternă, Agafia, este încă un exemplu că cei care Îl urmează pe Hristos ajung să fie fără frică şi să mărturisească în permanenţă prin fapte şi cuvânt pe singurul Adevăr, Dumnezeu. Jertfa cu măsură şi când e necesară este benefică la nivel general şi personal şi duce la victorie.

În a treia zi de Crăciun doresc tuturor multă sănătate, fericire şi speranţă în implinirea celor de folos.
La Mulţi Ani!

De Craciun

Hristos se naste in fiecare an in lumea de zi. Important este sa Il lasam sa intre in viata fiecaruia dintre noi. Pilda Nasterii Sale este pilda iertarii si a capacitatii de a merge mai departe. Familiile trec si se petrec in aceste clipe. Important este sa il lasam pe Dumnezeu in viata noastra.
La Multi Ani Fericiti! CRACIUN FERICIT!
Un post minunat la Radu.

Sfantul Nicolae nu e doar pentru copii

Sfantul Nicolae a fost episcop şi mare binefăcător.
Practicile religioase mai moderne îl consideră patron al copiilor şi a celor săraci. Sarbatoarea Sfântului Nicolae prevesteşte în chip tainic Naşterea Mântuitorului sau Crăciunul pe care îl vom serba pe 25, 26, 27 decembrie.

În această perioadă poporul evreu sărbătoreşte Hanuka, o sărbătoarea a luminii şi bucuriei din sufletele oamenilor.
Cu aceste fericite ocazii urez tuturor celor dragi si celor apropiaţi sufletului meu multă sănătate şi pricepere în a face voia lui Dumnezeu în toate clipele vieţii lor şi să plece urechea şi la aproapele lor spre a-l asculta şi pe acesta la nevoie şi bucurie.

Elevilor mei, care sunt o categorie cu totul specială, pot doar să le doresc putere maximă în a-şi da seama cât de frumoasă este limba engleză şi cât de uşor ştiu ei sa o înveţe!
LA MULŢI ANI!