Acum două săptămâni am avut prilejul să vizionez la TVR două documentare, unul legat de Univers şi celălalt de teoria evoluţionistă. Cele două filme tratau două chestiuni aparent diferite, dar în fapt asistam la o demonstraţie „ştiinţifică” a existenţei unei instanţe superioare ce deţine o capacitate aparte de a se juca împreună cu şi cu întreaga creaţie.
Este ciudat de explicat de ce de-a lungul istoriei, de la stadiul de presupusă peşteră inevoluată şi până la cel actual, de zgârie nori, omul a resimţit nevoia cronică de a susţine că „cineva acolo sus ne iubeşte”. În diferitele abordări ale divinităţii apar variate denumiri sau manifestări ale sacrului: Buddha, Ra, Iahve, Dumnezeu, Allah, Marele Arhitect al Universului, Marele Spirit. Se poate spune că aceste denumiri sunt doar convenţii, dar firul roşu ideatic este imposibilitatea definirii totalităţii acţiunilor uname ca total independente şi cu de la sine putere. Acceptând ideea liberului arbitru, abordările raţionale sau evoluţionismul, se ajunge la puncte moarte, zone din care ştiinţa celor cinci simţuri se retrage, se tupilează oripilată în colţul ei.
Şi totuşi divinul ne lasă libertate, nu restrânge cu nici un chip aria de joc.
Cercetările asupra Universului vizibil şi a celui sonor („La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, Ioan, I, 1) au început încă de la prima licărire de inteligenţă. Stelele, luna, soarele, Pământul au ridicat probleme în mintea omului. Atitudinea creaţionistă simplistă reduce lucrurile la interdicţia încălcată urmată de pedeapsă. Extinzând-o, aş spune că Dumnezeu se relevă iarăşi şi iarăşi omului, doar că acesta nu îl mai poate percepe plenar, tocmai limitării accesului său la marile secrete ale vieţii. „Oricum ar fi, nimeni nu poate nega faptul că există în noi o formă de conştiinţă care este independentă de percepţia noastră obiectivă. ... De fapt, el (subconştientul) este sub controlul Conştiinţei Universale care este prezentă în toată fiinţa noastră." (Liviu Pendefunda, Dogmă sau libertatea gîndirii). Cercetările asupra sunetelor Universului începute prin anii 1960, progresele în evaluarea momentului Big Bang, studiile asupra vieţii de pe Terra duc la o concluzie terifiantă pentru mintea umană: suntem creaţi din nimic. Vedem doar 1% din materie, auzim perpetuu sunetul exploziei primare, tindem la infinit spre infinit, putem împărţi la infinit un atom, ajungând astfel la situaţia în care dăm peste nimic ce putem înţelege, vedem că teoria lui Darwin este o soluţie neviabilă pentru a explica rostul nostru aici. Din jocul său cu evoluţia au rezultat de altfel cele mai mari catastrofe: nimicirea a milioane de oameni doar pentru că Nietzsche credea în dreptul celor superiori pe scara evoluţiei de a trăi şi în negarea existenţei lui Dumnezeu.
De ce este Dumnezeu un drog? Aparent îl putem defini pe Dumnezeu ca Cel care S-a retras, cel care stă în umbră. Dar Dumnezeu e un jucător activ şi discret. Apare când şi unde te aştepţi mai puţin. În Ortodoxie formele Sale de manifestare sunt dintre cele mai democratice, dintre cele mai diverse, complexe şi neaşteptate. Dacă îl definim ca acea prezenţă perpetuă şi implicată (teism), El este un drog, dacă îl definim ca pe un jucător pasiv (deism), el tot un drog rămâne, care se menţine la un nivel minim obligatoriu pentru a nu intra în sevraj. Paradoxal sau nu, Dumnezeu este paradoxal, este mai prezent tocmai când îi negăm existenţa. O persoană care doreşte să afle informaţii obiective despre alţii ajunge să se caute chiar pe sine. Marii beţivi şi atei îşi neagă problemele, unii neagă importanţa băuturii în viaţa lor, ceilalţi neagă importanţa divinului. Şi unii şi alţii afirmă, de fapt, în gura mare că sunt în căutarea a ceva ce şi ei înşişi refuză să cuvânteze.
Acceptând că Dumnezeu e doar o convenţie, şi până la un punct, periculos, chiar aşa şi este tocmai pentru că diferitele culturi îl percep diferit şi doar în forme parţiale, sau acceptând existenţa sacrului în cele mai dogmatice forme ale sale, ce argument avem pentru întrebarea: cum urcă apa dintr-o floare cu rădăcini în pământ şi crează o pată de culoare?
Şi singura formă viabilă de pătrundere a tainelor Universului rămâne rugăciunea, o formă de meditaţie personală sau colectivă, de autoanaliză, de repetare ritmică a unor experienţe (vezi dansul şi muzica şamanilor, dervişii, poziţia de meditaţie buddhistă, camera de meditaţie masonică, cântările cultului bizantin) care se regăseşte, iarăşi un fir roşu, în toate dogmele religioase ale lumii. Chiar şi ştiinţa obiectivă recurge la o formă de rugăciune. Ce altceva sunt eforturile de rezolvare a unor calcule trigonometrice decât forme de rugăciune şi concentrare? Ce altceva decât încercări de a răspunde unor probleme ale spiritului sunt literaturile lumii? Ce altceva decât ridicări spre absolut sunt piesele muzicale? Ce sunt fulgii de zăpadă? Ce...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu