Bunicul

Orice cultură, şi implicit orice persoană umană, trebuie să îşi onoreze trecutul.

Bunicul meu, Teodor Horodincă, s-a născut în 1927, pe 11 februarie. Astăzi împlineşte 84 de ani. Părinţii lui se numeau Ioan şi Catinca. Dintre fraţii şi surorile lui mai trăiesc doar câţiva astăzi. Teodor s-a căsătorit cu Agafia, bunica mea paternă, şi împreună au avut cinci copii, cinci băieţi.
Din cele pe care mi le povestesc tatăl meu, unchii şi celelalte rude apropiate, viaţa lui a fost una de efort personal, de încercare permanentă de depăşire a obstacolelor vieţii. Îmi vin în minte poeziile lui, rimele populare pe care le ştia de fapt, întâmplări pe care le rememora în permanenţă şi le împărtăşea celorlalţi.
A lucrat ca poştaş, a fost apreciat de majoritatea celor ce locuiau în sectorul său. După ce s-a pensionat a continuat să lucreze pentru oameni şi împreună cu ei. Iniţial a fost pălimar la biserica Pacea, apoi a trecut la Vovidenia.  Pe doi dintre nepoţii săi i-a luat aproape. Prima oară când am urcat într-o clopotniţă m-a cărat în spinare până sus şi tot în acele momente am luat primele lecţii de toacă. Din anii lui de strădanie alături de biserică mai ţin minte, printre altele, că ducea tot timpul cu el o geantă de piele maro în care avea, pentru o bună perioadă de timp, cheia cea mare a bisericii Vovidenia. La vremea copilăriei mi se părea un obiect uriaş, cred că avea cam două kilograme. Îi plăcea tare mult să cânte în timpul vecerniei Lumină lină. Când a venit vremea prohodului său i s-a cântat, în mod excepţional, această frumoasă parte din slujba de seară. Sunt sigur că şi acum, în momentul aniversării sale, cântă undeva Sus şi liturghiseşte şi se bucură.



Dacă a greşit ceva în viaţa această, i s-a iertat cu dobândă prin suferinţa trupului ce i s-a dat în ultimii ani de viaţă. Două sunt lucrurile care mă fac să cred asta. În fiecare dimineaţă citea dintr-un Ceaslov mare, ros de mâinile sale şi ale bunicii în rugăciune. Se ruga cu sârg, devenise asta o parte din el, o trăire interioară ce răzbătea din ochii luminoşi. Multe dintre rugăciuni le ştia pe de rost şi cuvintele scrise acolo îi erau de folos doar când le mai uita. Al doilea element de laudă pentru el şi exemplu pentru familia lui, este ambiţia cu care a urmărit scopul de a face praznic de şapte ani bunicii mele. Asta era încă un lucru ce îl motiva permanent. După acest moment, la câteva luni, s-a călătorit din viaţa aceasta.

Trei sunt cuvintele care l-au caracterizat: înduhovnicirea, familia şi munca. Pe toate trei le-a transmis mai departe.