Pornind de la ideea că fiecare cuvânt din orice limbă este doar o convenţie de ordin fonetic şi semantic, ajung să mă gândesc la Hristos ca la un simbol general, al cărui caracter divino-uman nu trebuie uitat nici un moment. Dar, de reţinut, Hristos nu este doar o conveţie, El este o realitate.
Acum 2000 de ani El era Mesia, astăzi ar fi leader de opinie, revoluţionar, preşedinte de multinaţională. Cuvintele acestea se rotesc în clopotul semantic în jurul ideii de bine, frumos şi adevăr. Virtuţile creştinului sunt dragostea, credinţa şi nădejdea. Acestea sunt cuvinte mai vechi în limba română, nădejdea cel puţin este în mod clar de origine slavă. Importanţa lor este la fel de covârşitoare şi în prezent, dar vor râmâne ele aşa şi pe viitor? Depinde doar de om, de modul său de a se adapta, de a răspunde în mod colectiv şi individual la cerinţele de adaptare impuse de Autoritatea de Sus.
Într-un mediu economic şi concurenţial dragostea devine "spirit de echipă", credinţa devine "încredere în forţele proprii" şi nădejdea este "target".
La şcoală cadrul didactic operează cu "vocaţie", "capacitate de învăţare şi abilităţi" şi "obiective".
Mecanicul auto merge după "a şti meserie", "piese de calitate" şi "satisfacerea clientului".
Definind şi redefinind diferitele operaţii legate de om şi muncă, de Dumnezeu şi mântuire, ajung la concluzia că este permanent nevoie de asumarea ideii de raport de interdependenţă între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie.
Rolul lui Hristos în lumea iudeo-creştină este aşadar de a fi un reper fundamental în realitatea aflată în permanentă evoluţie ascendentă a ceea se află-ceea ce trebuie să fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu