Catastrofele cu adevărat mari ce survin unui război sunt cele care afectează societatea şi persoanele în intimitatea lor.
România încerca să se dezvolte după începutul secolului XX şi după o serie de transformări esenţiale şi radicale începute încă de la mijlocul celui de al XIX-lea. Ca în legenda lui Hiram, cei care puteau făuri ceva - simpli muncitori, tărani, intelectuali - au trecut prin distrugerea fizică şi meterială. Singura lor vină, găsită şi inventată de către comuniştii de ocazie care administrau ţara după 1947, era că aveau convigerea că România poate fi mai bună. Raportarea la Europa, îmbinată cu o doctrină a independenţei şi ideii de naţiune, convenea foarte puţin sau deloc noii "elite" de foste puşlamale ce roiseră frustrate pe la curţile marilor boieri.
Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canalul Dunăre-Marea Neagră au transformat o mână de seminţe ale unui progres timid într-o masă de martiri şi supravieţuitori de la care putem învăţa şi pe care ne putem baza în termeni de exemplu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu