Ispite faţetate

Un parcurs prin istoria şi mitologia (pre)creştină şi prin natura umană care nu îşi propune să elucideze mistere sau să dea sfaturi.

Flaubert se dezvăluie ca un profund cunoscător al artei folosirii cuvintelor, un arhitect al fundamentului unei cascade năvalnice de rostiri. Ispitirea Sfântului Anton îmi pare o pregustare (ce cuvânt!) a ceea ce avea să se numească "the stream of consciousness". Sf. Anton (prenume ce începe cu A), un ermit fugit de lume în Tebaida, pe malul Nilului, se cufundă în imagini şi senzaţii dintre cele mai greu de suportat pentru un creştin neobişnuit cu exerciţiul ascezei şi rugăciunii. El este cel care "are barba lungă şi părul lung, e îmbrăcat într-o tunică de piele de capră" asemeni tuturor pustinicilor. Bătrânul trece în revistă, la începutul basmului-poem flaubertian, episoade ale vieţii sale. Treptat, din idee în idee, din imagine în imagine, din senzaţie în senzaţie, ajunge la situaţii, nu neapărat religioase în sens dogmatic, greu de suportat, la stări în care timpul şi spaţiul nu mai există, ca într-o frescă bizantină, în care relativul însuşi devine regulă şi decor. 

Anton depăşeşte fiecare ispitire şi devine tot mai puternic. La final, după o întâlnire cu satana în persoană, el vede cum "străluceşte faţa lui Isus Hristos. Anton îşi face semnul crucii şi începe să se roage."

După jumătatea încercărilor la care este supus el este însoţit de către Hilarion, un discipol pe care îl credea pierdut. 

"Felul lui de a vorbi despre zei îţi stârneşte pofta de a-i cunoaşte. ... Pentru ca materia să aibă atâta putere, ea trebuie să conţină un spirit. Sufletul zeilor este legat de întruchipările ei. Cei care au frumuseţea aparenţelor te pot amăgi. Dar ceilalţi, care sunt abjecţi sau înspăimântători, cum poţi crede în ei?"

"Hilarion: Iar înfăţişările lor sunt multiple, transformările lor - rapide. Iată unul care din peşte devine broască ţestoasă; îi creşte un rât de mistreţ şi e scund cât un pitic.

Anton: Dar de ce anume?

Hilarion: Pentru a restabili echilibrul, pentru a combate răul. Căci viaţa se epuizează, formele se tocesc; şi ele trebuie să se dezvolte prin metamorfoze."

Divinul şi satanicul se amestecă halucinant de rapid pentru a exista în altă formă sau pentru a se difuza într-o formă neclară. Oamenii îşi pierd din atributele lor şi se scaldă în lumea mitului şi a existenţelor posibile.
Cartea aceasta se poate citi cu un dicţionar de mitologie în faţă, trimiterile pornind de la aspecte biblice şi terminând cu cele din mitologia greco-romană sau orientală. Spre final apare inorogul, fiinţa îndelung căutată de cavaleri sau membrii unor bresle ale Evului Mediu. Încercările lui Anton îmi aduc aminte, într-o notă de universalitate, de O noapte de decemvrie.

Întâlnirea cu Hristos de la final nu garantează pacea, Sf. Anton reîncepând a se ruga.

(Flaubert, Gustave, Ispitirea Sfântului Anton, trad. Mihai Murgu, RAO, Bucureşti, 2009)

Flori de cuvinte

Fiecare posedă darul de a avea daruri. E un dar sa poţi fi conştient de sine şi în acelaşi timp e un blestem al necuvântării să nu Vezi.

"Delicii" literare

"- Eu nu mi-aş face atâtea griji, replică Jephson pe un ton sec. O jumătate de omenire îndreaptă cealaltă jumătate destul de constant de la începutul lumii; cu toate acestea, pare a fi rămas o cantitate destul de apreciabilă de natură umană. Reprimarea păcatului este în mare măsură un lucru asemănător cu înăbuşirea unui vulcan; astuparea unei supape pur şi simplu deschide alta. Răul va supravieţui epocii noastre.

...

 - Există un singur viciu şi acela este egoismul. Jephson stătea în faţa focului aprinzându-şi pipa. Pufăi din tutun, făcându-l să strălucească, aruncă chibritul în jăratic şi apoi spuse:

- Şi sămânţa tuturor virtuţilor, de asemenea.

- Stai jos şi şi continuă-ţi lucrul, spuse MacShaughnassy de pe sofa unde stătea întins cât era de lung, cu călcâiele pe scaun; discutăm romanul. Paradoxurile nu se admit în timpul orelor de lucru. 

Jephson, totuşi, era înclinat spre dispută.

- Egoismul, continuă el, este pur şi simplu un alt nume dat Voinţei. Fiecare faptă, bună sau rea, pe care o facem, este determinată de egoism. Suntem miloşi doar pentru a ne asigura un loc bun în lumea cealaltă, pentru a ne face respectaţi în asta, pentru a ne uşura propria deznădejde provocată de cunoaşterea suferinţei. Un om este bun pentru că îi face plăcere să fie bun, tot aşa cum altul este crud deoarece cruzimea îi face plăcere. Un om mare îşi face datoria deoarece pentru el simţul datoriei împlinite este o plăcere mai profundă decât ar fi tihna care ar rezulta din neîndeplinirea unei datorii. Omul religios este religios pentru că găseşte o bucurie în religie; omul moral e moral datorită respectului său de sine; viciul ar însemna o nenorocire. Sacrificiul de sine în el însuşi este doar un egoism subtil; preferăm exaltarea mintală câştigată astfel, satisfacţiei senzuale care este răsplata alternativă. Omul nu poate fi altfel decât egoist. Egoismul este legea întregii vieţi. Fiecare lucru, de la cea mai îndepărtată stea fixă, până la cea mai mică insectă care se târăşte pe pâmânt, luptă pentru sine după puterea sa; şi meditând asupra tuturor, Eternul lucrează pentru El însuşi; acesta este universul.

- Ia un whiskey, spune MacShaughnassy, şi nu mai fi atât de metafizic. Mă faci să mă doară capul. 

- Dacă orice acţiune, bună sau rea, izvorăşte din egoism, replică Brown, atunci trebuie să fie egoism bun şi egoism rău, iar egoismul tău rău este ceea ce eu numesc în mod evident egoism, fără a fi calificat de nici un adjectiv. Astfel am ajuns înapoi de unde am pornit. Susţin că egoismul - egoismul  rău - este rădăcina tuturor relelor, şi aici trebuie să fii de acord cu mine. 

- Nu întotdeauna..."

Fragment din Novel Notes (Arta de a nu scrie un roman), 1893, Jerome K. Jerome, traducerea de Horia Hulban şi Călina Gogălniceanu.

Amănuntul biografic

Trei cărţi cu un detaliu în comun: amănuntul biografic. Sintagma este preluată de către Aurora Liiceanu în La taifas (o carte cu iz de pseudo(?)-autobiografie povestită la o cafea într-un salon) de la profesorul Neculau de la Iaşi. Se regăseşte acest amănunt biografic declanşator şi în Pivniţele Vaticanului de André Gide şi în Sfântul închisorilor.
Sunt mici evenimente, nuanţe imperceptibile la o privire fugară, în viaţa fiecăruia ce schimbă radical şi orientează construcţia la fel ca la Sagrada Familia lui Gaudi. 

The Canterbury Tales - Pseudo continuare de Thomas Hardy

O continuare imaginară, ca limbaj şi subiecte, a Poveştilor din Canterbury, aşa aş numi The Life's Little Ironies scrise de Thomas Hardy. Poveştile din acest volum se desfăşoară mai ales în zona rurală a Angliei de la finele secolului XIX, întru-un ţinut parte real, parte imaginar. 

O analiză a unor comportamente umane, o fină intrare în psihicul omului scrisă cu detaşarea unei comode persoane a III-a. Tonul nu este unul moralizator şi nici demonstrativ. Hardy prezintă fapte, cu o ironie fină, cu detaşarea analistului pesimist ce se depărtează de conţinutul operei sale.

Toponimele, de exemplu Longpuddle sau Gaymead, şi numele personajelor, cum ar fi Jolliffe sau Mrs. Frances Frankland, anunţă, în majoritatea cazurilor cu o falsă precizie, un punct culminant fericit. La finalul majorităţii textelor se dovedesc a fi alese cu o ironie fină, aşa cum spune şi titlul volumului. De remarcat este limbajul personajelor, variaţiile înte tonul colocvial şi cel formal se suprapun şi sunt susţinute de treceri de la discursul oamenilor simpli la o engleză îngrijită a unor mici burghezi sau proprietari de la ţară.

Despre cărţi

Cărţile educă spiritul.
E un citat ciudat, conjuctural emis şi folosit în cazul de faţă.
Literaturii îi acordam ceva mai multă atenţie în anii ce au trecut. Se pare că de ceva vreme, din martie mai exact, m-au interesat oamneii în mediul lor, în diferite forme de manifestare personală. Nu am fost deloc surprins să văd că deghizarea lor laşă în faţa vieţii cade la cea mai mică atingere a realităţii. Eu însumi am purtat masc nepăsării, a dezinteresului. Dar a căzut şi asta.
Minunate sunt modurile de manifestare ale omului şi, mai ales fără mască, în viaţa lui curentă. Cazurile de studiat sunt variate şi fără final impervizibil.
Literatura, citită în diferite conjuncturi, relevă chestiuni diferite. E un exercişiu ciudat de pseudo-chiromanţie instantanee să descoperi un text citit cu mult timp în urmă într-o altă lumină sau exact aceeaşi.
Dune se află acum în stadiul secund de re-citire- într-o metamorfoză simbolică neaşteptată.
1984 nu mă mai sperie, mă învaţă. Textele distopice de la gradul II, evitat cu graţie de saltimbanc medieval, mă inspiră.
Etichetele de pe diverse produse, pe care le citesc între două articole de ziar în timpul dejunului, îmi spun că nitriţii din apa minerală variază în funcţie de brand, dar sunt mereu prezenţi.

O vară de răscruce a lui de Truman Capote, ediţia Polirom, pagina 26, rămâne la fel de punctuală în paragraful respectiv. Restul cărţii şi finalul ei mi se relevă de fiecare dată în altă lumină. Sunt doar priviri fugare, timide, asupra unui trecut frumos.
Tehinca palimpsestului nu face decât să îmi stânească dorinţa de a reciti ceaa ce îmi era pînă de curând o carte, împrumutată azi, din raftul de la căpăt'iul patului meu.