O Poveste Răstunată cu Purceluşi

Purceluşii sunt grăsuţi, pufoşi şi adorabili, când vor şi cu cine vor. Pot privi foarte agresiv pe cineva, se pot ascunde în coteţul lor sau pot ieşi afară să zburde şi să prindă.

În luna a 11-a a acestui an, purceluşul s-a pregătit de tăiere. Va deveni de Crăciun răcituri, cârnaţi, va fi oferit altora de masă, dar va rămâne acelaşi veşnic purceluş înnaripat.
Purceluşa a ales să meargă spre alte zări pentru o vreme, spre ceva ce credea că îi poate oferi un refugiu din faţa scormonitului după coarne de inorog a purceluşului. Pentru o clipă cel din dintai godăcel a privit uimit în toate părţile, lumea rotindu-se cu el în jurul purceluşei. Apoi a venit o clipă în care purceluşul cel grăsuţ a văzut că era mai mare curtea decît coteţul său, apoi că după gardul curţii erau şi uliţe şi autostrăzi care duceau toate la Roma, vorba anticilor, şi a mai văzut şi alţi purceluşi la fel de roz ca el, alţii străvezii, alţii hidoşi, dar nu îşi mai găsea purceluşa,  deşi câştigase o curte a sa, pe poarta căreia avea permisiune să iasă când trebuia pentru a exlpora oraşul construit pe nivele şi cu maşini zburătoare.
Înainte de luna a 11-a, cerul purceluşilor părea întunecă. Trăiau într-un coteţ de împrumut, cu paie de îmrpumut, cu stăpâni care comentau şi împroşcau tot ceea ce prindeau, fără a se uita la ei înşişi. Purceluşul s-a acoperit cu spini ca de arici, apoi cu o carapace, asta până în ziua în care un medic bătrân i-a făcut un vaccin.
Mai înainte de toate astea, înainte de luna a 3-a şi a 11-a, purceluşul crezuse că toţi norii de pe cer erau pufoşi şi zburători prin ei înşişi, că ploaia de la ei ei toată curată. Ştiuse dintotdeauna că totul se va sfârşi pentru a începe iar.
Purceluşul s-a mîhnit groaznic atunci când purceluşei i se năluci un vis diferit faţă de ce văzuse el în paiele din curte. Când cerul era înnorat, el nu mai vedea picăturile de ploaie şi ajunsese să creadă că o maşină de pe stradă era doar un automobil fără acoperiş.
Purceluşa avusese şi tot mai avea încredere în ea şi în purceluş, dar nu spunea nimic, luând de foarte bună platoşa de broască ţestoasă şi ochii de bufniţă cei noi ai godacului Gicuţă, căci el avusese un nume al lui ce şi-l pierduse în lupta cu râmele şi cu el însuşi. Pulceaua dezvoltase şi ea o platoşă de sidef, fără să ştie de ce sau de la cine era.
Mai înainte de asta fuseseră la un lac mare şi, într-o zi întunecoasă din luna a 8-a, se întâlniseră, el venind cu un curcubeu şi ea cu o fântână până în staţia de autobuz galben, pentru încă o dată. Pulceluşul ştia ceea ce avea să se petreacă, dar a preferat să-şi vadă de cartea lui roşu Pompei.
Şi mai înainte fuseseră alte zile în care zburdaseră amândoi, sub privirile severe ale celor stăpănilor şi cele bune ale unui cărămidar, pe câmpiile aride, având ca pildă pe bufniţa.
Din toate astea pulceluşul trăsese concluzia că aşa trebuia să se întâmple, că soarta venea la placaj ca un uriaş mare, dar blând jucător de rugby. Şi mai vedea şi alţi rugby-şti şi alţi pulcei roz ca el.
Erau desene pe asfalt şi semafoare în pe străzi care anunţau asta.
Era înainte o vreme în care pulcel se uita la pulcea cu jind şi cu nesaţ. Se întâlniseră la un început de lună, pentru a continua mai târziu ospăţul din mâncarea adusă de cărămidar. Pulcel avea şi altele de făcut, trebuia ca pe lângă mâncarea de la stăpân să-şi adune şi el însuşi câteva merinde şi paie în coteţ. Se tot lăsa dus.

Omul de azi se uită cu mirare la aşa un basm răsturnat ce începe cu finalul pentru a ajunge la început. Un asemenea text, ficţional prin însăţi natura lui, are o cheie simplă: pulcelul îşi aduce aminte, uită şi trage învăţăminte.